La tăţi ni-i greu, asta e clar! În viaţa noastră apar tot felul de perioade şi stări, ne e bine sau rău, construim, demolăm relaţii, case, oameni. Ne încărcăm de responsabilităţi doar ca să simţim că trăim, amânăm, grăbim sau trăim în scenarii, nu în realitate.
Ne îndepărtăm de situaţii, de oameni care ne-au stat alături, de casă şi, mai grav, ne depărtăm de noi cei autentici, aşa cum suntem dezbrăcaţi de măşti sociale, haine şi etichete, aşteptările altora sau plagiatele noastre.
La începutul lui septembrie, între listele cu activităti şi cumpărături ale începutului de an şcolar, înspăimântată că o iau iar de la capăt cu unul şi trebuie să o scot la capăt cu altul, am simţit cum îmi fumegă capul. Cum trăiesc excesiv nişte etape importante, dar nu de viaţă şi de moarte şi uit să mă bucur de ceea ce îmi place cu adevărat.
Nu cred că sunt singura. Sau poate că da, restul părinţilor adorând să cumpere învelitori de caiete, să aleagă Tempera potrivită şi să caute meditatori pentru a suplini lipsa de interes a unor profesori. Să calce cămăşile bleu şi să spele tricourile albe, să găsească soluții creative pentru pacheţelul de dimineaţă şi bani pentru excursia în care merg “toti copiii” (adică aproximativ un sfert de clasă).
În toată nebunia asta în care ajungi să te simţi ca un specialist în logistică şi nu un părinte, m-a lovit ceva mai grav și am fost nevoită să fac cuvenitele ajustări de atitudine și comportament.
Ce caut aici aici, e clar, e asumată treaba. Dar cum să supravieţuiesc încă un deceniu şi ceva punând mai presus de viaţa de familie şi cea personală rechizite, transport, haine, concursuri şcolare şi extraşcolare, evaluări de tot soiul, freza regulamentară a copiilor şi consecinţele catastrofale ale potenţialelor erori minore pe care le fac? Acestea fiind doar pentru orele de şcoală, că după mai apar probleme de sănătate, nevoi, dorinţe, pasiuni. În plus nu suntem doar părinţi. Suntem şi copiii suficient de bătrâni cât să aibă la rândul lor nevoie de ajutor. Oameni care îşi doresc o carieră sau pur şi simplu timp pentru pasiuni.
Şi în tot votexul ăsta de gânduri, mi-am dat seama cât este de simplu, de fapt. Că prioritățile eu le stabilesc. Că lucrurile, întâmplările și oamenii au valoarea pe care eu le-o setez. Că dincolo de educația copiilor, care pare în zilele noastre balaurul mâncător de timp, energie și bani, am nevoie de momente relaxate cu mine și ai mei.
Când gândurile fac prea mulți și rapizi pași, un drum înapoi spre prezent este cel care duce, de fapt, înainte. Sper să mă țin de el! 🙂