Sfârșitul anului școlar aduce cu el o mare de poze cu diplome și coronițe postate pe Facebook și Instagram. Ne mândrim cu elevii noștri și cu rezultatele lor, culmea într-un sistem de educație pe care ne este tot mai greu să-l înțelegem sau să-l prețuim.
Și pe bună dreptate. Văd mulți copii isteți și muncitori. Dar aud, totodată, de sfintele meditații încă din ciclul primar. Da, acela care are ca scop alfabetizarea! Iar cei care iau notă decentă la un examen național, oricare ar fi el, fără pregătire suplimentară intensă, au devenit rara avis.
În acest context, în care performanțele școlare sunt aduse de un sistem paralel și sunt intens sponsorizate de părinți, devine anormal de firesc ca la final de an școlar să vedem doar coronițe și diplome care atestă că suntem cu toții atât de buni, încât nici nu mai putem departaja valoarea. Toți suntem câștigători! De fapt perdanți.
Pentru că realitatea este și ea paralelă cu percepția generală: statisticile seci ne arată că în țara cu cei mai mulți premianți educația este codașă, iar momentul primului job ne dezvăluie crud cât de puțin valorează, de fapt, puzderia de diplome și medalii.
Dar nu doar educația formală este fruntașă și în același timp codașă. Concursurile sportive sunt la fel: creează o inflație de trofee, ca nu cumva să se frustreze cineva că a pierdut. Toți merită un premiu: și cei care au talent și-l muncesc acerb, și cei care au doar vise, în cinstea cărora mai dorm puțin în arena sportivă.
La final, marea de învingători rămâne cu sacoșe de medalii pe care nu scrie mai nimic și cu tristețea că nu mai avem de mult loc lângă cei cu adevărat premianți.
Trăim vremuri atât de ipocrite, încât uneori devin chiar irespirabile. Și chiar nu fac bine nimănui: nici celor care ar putea deveni chiar buni, ale căror repere sunt bulversate și ale căror ștachete sunt setate incorect, nici celor mai puțin buni, care poate ar crește mai mult dacă ar înțelege că mai au ceva până trec de limita mediocrității.
Viața reală nu oferă medalii așa ușor. Șeful nu-ți va propune o mărire salarială doar pentru că ai încercat. Fata aceea frumoasă nu te va alege dintre atâția pentru că ai fost premiant în clasa întâi. Vei lupta acerb pentru fiecare dintre realizări. Și cum vei face asta dacă ai fost supraprotejat și crescut în confortul premiului de turmă?
Să nu credeți că vorbesc din postura vulpii care nu ajunge la struguri! Am acasă sacoșe de medalii de la concursurile școlare ale celui mare. Și teancuri de diplome. Cel mic n-a prins, din fericire, nebunia asta școlară, din cauza pandemiei, dar a început deja colecția pe terenul de fotbal.
Ceea ce încerc să spun este că inflația de premii sponsorizate de părinți crește generații perdante. Care așteaptă coroniță doar pentru că respiră. Iar adevărații câștigători sunt cei care știu să se pregătească pentru concursurile importante ale vieții. Acolo unde tinichelele lipsesc.