
- 03/05/2018
Staţi lin că nu m-am dilit. Nu încă, cel puţin. Dar în ultima vreme am fost la un pas destul de mic de asta. Cumva am continuat să atrag din abundenţa de bine a Universului (şi am citat aici dintr-un newsletter din acela ciudat, ajuns doar GDPR-ul știe cum în Inbox-ul meu) aceleaşi chestii sâcâitoare şi enervante.
Ce-i drept niciuna nu m-a surprins nepregătită, am destulă vreme pe aici cât să ştiu ce mă aşteaptă. Dar asta nu înseamnă că le-am primit cu braţele deschise şi zâmbetul pe buze, ci m-au costat nişte neuroni, ceva panică, multă energie.
În toată vâltoarea cu pricina, în care au fost implicaţi oameni cu deficit de agreabilitate şi reacţii pe măsură, am căpătat senzaţia că noi ăştia de ne credem bipezi, cerebrali şi stăpâni ai lanţului trofic suntem de fapt nişte triste moluşte. Unele dominate de insticte primare, care suprareacţionează nu numai pentru a supravieţui sau a perpetua specia, ci şi absolut fără un motiv logic, cu sens sau motiv. Moluște chiaune.
Apoi m-am uitat mai bine în jur. Cu alţi ochi, tot încercănaţi, dar parcă mai ageri. Şi am văzut că totuși există şi îngeri. Tot oameni şi ei, dar ireal de buni. Care stau bine pe picioarele lor şi nu în bălți stătute, care ajută necondiţionat, pun umărul oricâte altele ar avea de cărat, găsesc acea vorbă bună vindecătoare şi te ridică uşor, dându-ţi senzaţia că ai reuşit singur.
Pe bune, există. Nu sunt mulţi, nu au aripi la vedere, dar dacă privești cu atenţie sunt acolo pentru tine. Eu i-am dibuit pe ai mei în cele mai neaşteptate haine. Şi le mulţumesc.