Așa cum se schimbă moda prin reviste, așa se schimbă și tendințele în educație. Poate nu atât de des, dar fiecare generație a avut specificul ei, ideile ei revoluționare și, invariabil, problemele ei.
Cât timp doar educația formală, instituționalizată a fost supusă tendințelor, lucrurile au decurs natural. Nu a existat nimic atât de distructiv încât să nu poată fi reparat la pieptul mamei, cu sprijinul tatălui și în comoditatea familiei.
Acum însă există “trenduri” în parenting. Rețete de bună-purtare părințească menite să aducă echilibru și pace sufletească tuturor.
Numai că treaba cu rețetele e ok doar în bucătărie. Ba și acolo, dacă ai aceleași ingrediente, dar din surse diferite, pot ieși produse distincte.
Ce să zicem de oameni? Suntem o multitudine de gene și amestecuri ADN. Suntem personalități unice, avem ritmuri proprii de dezvoltare, reacționăm aparte. Aceași rețetă nu doar că dă rezultate diferite, dar poate arde suflete.
Sunt copii atât de sensibili încât un ton puțin ridicat îi doboară. Și copii atât de voluntari încât doar cu un țipăt puternic îi scoți din pericol. Sunt situații de viață atât de diverse, triste, provocatoare, uluitoare, încât este imposibil să existe un îndreptar pentru toate. Și în căutarea rețetei, lăsăm lecția să treacă fără a învăța nimic.
Nu greșelile sunt cele care alterează relația părinte-copil. Ci rețetele. Faptul că acționăm eronat pentru că așa zic alții că e bine. Lipsa de autenticitate.
Indiferent câte cărți citim și câte prezentări ale experților frecventăm, nu vom fi perfecți. Vom avea întotdeauna reminiscențe din propria copilărie care ne umbresc uneori rațiunea, vor fi zile cu “prea mult” și perioade cu “prea puțin”. Vom ceda, ne vom ridica, vom plânge, vom țipa, vom repara.
Poate tocmai aceasta este lecția supremă pe care le-o dăm copiilor noștri: că nu trebuie să fie perfecți. Nimeni nu este. Că trebuie să acționeze întotdeauna după cum le dictează situația, rațiunea și bunul simț. Dar înainte de a-i învăța pe ei, trebuie să o știm noi dumnezeiește.
Educația este un drum infinit. Și nu este neapărat unul spre succes sau bună-stare materială, ci unul către echilibru, adaptare. Celelalte bune vin de la sine.
Este doar o speculație de-a mea, dar cred că prezenta pandemie a depresiei se datorează tocmai faptului că educația de acasă tinde să devină una formală, standardizată, tipizată. Părinții sunt tot mai absenți și, atunci când apar, au și cartea de “bucate” după ei, relațiile sunt tot mai puțin autentice, iar copiii trebuie să încapă în aceleași șabloane prestabilite social și familial. Și o fac. Dar prețul plătit ulterior este uriaș.
Locul psihologilor și psihiatrilor este în cabinete. Al profesorilor în clasă. Și al părinților, acasă. Pentru că aparent toți suntem acum în spațiul public, făcând schimb de impresii.
Locul problemelor simple este ordinea de zi a familiei. Locul problemelor complicate este acompaniat de un specialist. Locul educației formale este în bancă. “Școala vieții” este acasă.
Iar rețetele sunt doar în cartea de bucate.