În copilăria lui Cristi, atunci când îi vizitam bunicii paterni, îmi amintesc că lăsam în urmă dezordinea specifică vizitei cu copii mici. Un talmeș-balmeș de jucării, sertare temeinic răscolite, dulapuri întoarse pe dos, multe vase în chiuvetă. Dar tocmai dezordinea aceea părea o bucurie pentru soacra mea. Și acesta a fost multă vreme unul dintre marile mistere la care nu găseam sens: cum să privești nu doar cu relaxare, ci cu reală bucurie, o casă care a explodat la întâlnirea cu un copil?
Am înțeles apoi că urmele lăsate acolo erau, practic, o prelungire a șederii noastre. Și că ceea ce probabil că în tinerețe era o povară și o enervare, la vârsta înțelepciunii a devenit o bucurie.
Astăzi am trăit pe pielea mea un episod similar. Copilul mare locuiește deja singur, are un program încărcat, rareori apucăm să-l mai prindem prin casa în care a copilărit.
Iar cea mai mare încercare parentală pe când era mic nu a fost dezordinea din casă, ci să-l trezim dimineața! Ceva aproape de imposibil, nu doar dificil, ci sisific! Era nevoie de timp, nervi tari și mușchi puternici să-l cobori din pat. Iar eu nu aveam doar asta în program. Așa că de cele mai multe ori se lăsa cu uși trântite și supărări.
Aseară ne-a vizitat, dar de dimineața provocarea trezirii sale m-a găsit bucuroasă. Era acolo, nu mai conta că nu colaborează la părăsirea dormitorului. Cafeaua s-a răcit, micul dejun tindea pe alocuri spre ofilire, dar eu eram pur și simplu fericită să-l știu acasă. Toată rutina sa, vocea lui Dorian Popa pe fundal, sunetul dușului, mirosul de parfum, mi-au creat un amalgam de emoții bune, în echilibru.
Cam așa e viața: vine un moment în care capeți înțelepciunea de a te bucura de copiii tăi total. Fără să-ți mai pese că lasă lucrurile împrăștiate, că ignoră ceasul deșteptător, că strâmbă din nas la orice le pui în farfurie sau că îți răspund în dodii.
Și probabil că este legea firii. Iar atunci când lucrurile enervante ni se par dezirabile, ajungem să ne transformăm și noi din cei de lângă care trebuie să-și ia zborul, în doruri.
Și poate că ar merita extrapolat: vine un moment în care multe din lucrurile care ne supără devin bucurii. Acela când ajungem să punem corect în perspectivă și înțelegem că orice om grozav sau experiență minunată are întotdeauna și părți care ne vor enerva uneori teribil.
Și de care ne va fi cumplit de dor!