- 03/11/2020
Știrile sportive din România sunt pline de fete frumoase și cancanuri. Performanțe nu prea mai avem de etalat, din motive de cauze.
Nici ziarele de business nu mai scriu de mult despre reușitele afacerilor românești. A devenit plictisitor să zici despre aceeași mână de oameni care fac și dreg. Mulți deja plimbați prin perpetue scandaluri de corupție sau fraude diverse.
Să mai zic, de exemplu, despre învățământ? Nici măcar nu visăm un loc în top 100 al Universităților. Despre cercetare? Mult talent, puțină reușită.
Nu cred că există domeniu autohton în care să mai fim cu adevărat performanți. Și nu vorbesc despre perioada asta dementă, ci și despre vremurile pre-pandemice. Deși suntem mulți, deci bază de selecție ar fi, ne naștem talente și murim speranțe, indiferent că suntem antreprenori, sportivi sau cercetători.
Știu că supăr când spun asta, dar România este o țară în care singura performanță notabilă a devenit să ajungi mediocru. Să fii un pic mai bun ca cei din jur. Să te descurci ceva mai bine.
Și aceasta este prima dintre probleme: românii nu își propun să facă lucruri altfel, ci un pic mai bine ca ceilalți. Nu se raportează la cei mai buni, ci compară doar capra proprie cu cea a vecinului.
Aveți idee de câte ori la mirările mele privitoare de dezorganizarea din firme mi se răspunde: “Păi nu știți cum e la concurență, înseamnă!” Nu știu, dar dacă alții sunt mai proști ca noi, asta nu ne transformă automat în excelențe.
De ce nu reușim așadar să fim performanți?
– În primul rând ne lipsesc dorința, ambiția. Reușitele nu vin din cer, trebuie muncite intens, cer planuri B și C de acțiune, implicare, focus, determinare. Ori zona de confort în care ziua trece, leafa merge, indiferent că pe scaun de la stat sau de la privat, ne lasă timp mai mult de clevetit și clefetit.
– Nu avem etaloane adevărate, ștachete ridicate real, obiective SMART. La noi totul este discutabil, interpretabil, redus, după cum spuneam mai sus, la cea mai joasă treaptă acceptabilă.
– Există prea multe interese meschine. Și prin firme, și prin sport vedem aceeași încrengătură de înrudiți și împrieteniți care fac jocurile. Nu mai zic în politică! Știu că pare profitabil, dar realitatea este că nu poți face lucruri mari cu oameni mici. Ori ăștia care își selectează colaboratorii pe criterii de afinități variate, sunt pur și simplu minusculi!
– Prea puțină dorință de a învăța real. V-am căpiat deja cu graficul Eurostat care ne pune pe un ultim loc rușinos la capitolul educație permanentă. Știu că românului i se pare absurd, dar nu ne naștem cu știința la purtător. Aceasta se capătă prin școli, cursuri de perfecționare, schimburi de experiență, observație proprie, cărți. Da, exact, nimic din cele enumerate acum nefiind printre preferințele noastre naționale!
– O mentalitate păguboasă, care se perpetuează. Facem strictul necesar și așteptăm aplauze și coronițe. Nu-i de mirare că se întâmplă așa! În liceu nouă, viitoarelor învățătoare, ni se repeta obsesiv să nu lăudăm copiii din nimic. “Bravo!”, de exemplu, este indicatorul excelenței. Ar trebui folosit doar atunci când vedem abilități de excepție. Ori azi orice mărgică educațională capătă o astfel de recunoaștere. Bravo că l-ai scris pe “a” corect, tu și alte zeci de mii de copii de vârsta ta. Bravo că ai strâns un șurub, abilitate pe care o are și o gorilă. Bravo că alergi ca o bătrânică cu implant de șold la ora de educație fizică. Bravo că știi un multiplu al lui 2 în clasa a cincea, că doar de la grădiniță exersezi număratul în pasul respectiv!
– Credința în fatalitate și Divinitate mai puternică decât credința în forțele proprii. “Ce-o vrea Dumnezeu, aia se va întâmpla!” , “Ce ne este scris, în frunte ne este pus!”, cunoașteți refrenele.
Ce ar fi dacă doctorul ar intra în operație cu o cruce și închinăciuni în loc de bisturiu și toate celelalte trebuincioase, inclusiv două mâini puse pe treabă și un creier conectat?
Credința nu ar trebui să saboteze încrederea în forțele proprii, dorința de auto-depășire, voința de a fi mai bun. Dumnezeu poate că ne dă, dar sigur nu ne bagă în traistă! Dincolo de fatalitate, viața noastră este un amalgam de decizii. A aștepta semne divine, ține mai degrabă de patologic.
– Nu recunoaștem talentul decât dacă țipă! Ne luăm adesea după ambalaj, după spectacol, în loc să căutăm indicatorii adevărați, deseori ascunși, ai celor cu potențial. În recrutare este mai mult decât evident, dar și în școli sau terenurile de antrenament există această tendință de a privi superficial abilitățile, motivația, comportamentul.
Iată că dacă vrem performanțe, trebuie mai întâi să le definim cât mai ambițios, să le dorim cu adevărat, să muncim pentru ele și să oferim celor mai buni șansa de a reuși. Legea junglei, în care cel mai adaptabil sau, în cazul românilor, cel mai coruptibil/ pilos rezistă, nu ne duce pe podium, ci ne ține în mocirlă.