În scurta mea experiență didactică, una dintre provocări a fost să conving o familie destul de înstărită pentru zona rurală să-și aducă la școală copilul. Argumentul lor era că va avea oricum o meserie bănoasă căpătată din familie, al meu că totuși copilul trebuie să fie alfabetizat, să știe să citească acte sau să facă socoteli.
Sistemul de învățământ primar era, conform standardelor de atunci, ok. Părinții erau cei care decideau inutilitatea lui. A fost o luptă surdă, am câștigat prima rundă, nu știu cum au decurs următoarele.
La noi în comună există o familie care hălăduiește fără adăpost. Femeia este abuzată, dar continuă să stea lângă soțul ei și să facă alți copii. Sistemul de protectie a dus-o de nenumărate ori în adăposturi speciale, din care ea fuge și se întoarce lângă soț.
Oricât de imperfecte ar fi sistemele (nu pot fi altfel), omul este cel care decide pentru soarta lui. Că o face bine sau rău, este responsabilitatea sa.
Astăzi am șters (și o fac rar) o postare din Social Media despre divorț tocmai pentru că dilema “ce primează: sistemul sau responsabilitatea noastră individuală?” nu doar că a provocat dezbateri aprinse, dar a deschis și răni. Articolul în cauză, preluat de pe Hotnews, era despre o inițiativă de lege care încuraja implicarea ulterioară a ambilor părinți în creșterea copiilor. Nu doar pentru că ei au drepturi legale, ci mai ales pentru că respectivii copii au dreptul moral de a nu-și pierde nici mama, nici tatăl după divorț, fiind suficient că își pierd familia.
Dar îmi pare rău că lecția s-a încheiat înainte de a-și atinge obiectivele. Pentru că realitatea este că oricât de imperfect ar fi sistemul, oamenii sunt cei care provoacă dramele. Ei își aleg partenerii, aleg să procreeze, să se rănească și să se despartă. Sunt decizii umane, iar sistemul încearcă să găsească un numitor comun și să legifereze cumva erorile noastre.
Și chestia asta este imposibilă. Sunt 70-80.000 de divorțuri anual. Adică tot atâtea drame, dureri, supărări. Și multiplu de nevoi și personalități diferite implicate care așteaptă un sistem just care să le rezolve problema. Sunt tați, mame, fii și fiice. Și toți sunt judecați cu aceeași măsură. Și toți așteaptă aceeași rezolvare care să fie perfectă pentru ei.
Copiii suferă din cauza divorțurilor părinților orice minuni ar face instanțele. Și orice minuni ar face statul. Presupunând că s-ar găsi o modalitate perfectă de rezolvare, vor fi întotdeauna soți ca cei din paragrafele anterioare care, prin liber arbitru, vor decide că e mai bine altfel.
Asta uită părinții: că oricât de dureros și nedrept ar fi un divorț pentru ei, este infinit mai greu pentru copiii lor. Pentru că aceștia nu cer să se nască și nici nu sunt vinovați de imaturitatea emoțională, orgoliile nemăsurate sau nevoile rămase fără de răspuns ale ambilor părinți. Dar suportă consecințele din plin.
Așadar nu știu ce a fost mai întâi, oul sau găina, dar știu că doar oamenii pot rezolva uman probleme de oameni mari. Și atunci când nu reușesc trebuie să fie conștienți că și sistemele tot de oameni sunt făcute.
Iar mai presus de orice rămân, în acest caz, copii. Și dacă cei care îi fac, aleg să îi crească într-un tandem imatur, conflictual și lipsit de comunicare autentică, copiilor le rămâne să găsească singurul vinovat capabil să-și asume responsabilitatea: chiar ei. Acesta este de fapt adevăratul pericol.