
Își mai amintește cineva frumoasa legendă a lui Bolintineanu, în care mama lui Ștefan cel Mare își trimitea copilul rănit și învins înapoi la luptă?
Noi o studiam prin gimnaziu și pe atunci nu mi se părea deloc eroic ca dihai conducătorul să vină acasă la mama lui după ce a pierdut o bătălie, dar nici empatic să ți se întoarcă odrasla acasă în suferință și să-i trântești poarta în nas.
Evident că nu-mi permiteam să-mi exprim opiniile (deseori exotice) la ora de limba română, așa că mi-am păstrat pentru mine, până azi, impresia că la momentul producerii faptei, conducătorul era cam pămpălău, iar mama lui cam sadică.
Mi-am amintit recent, într-o interacțiune cotidiană, de cei doi protagoniști și am recitit opera cu pricina. Evident că mi se pare mult mai ușor de parcurs acum, chiar ușurică și plăcută pentru o scriere de acest fel, în plus m-am trezit înțelegând altfel situația și empatizând cu ambele personaje. Poate și pentru că de data asta nu trebuia să le caracterizez în lucrarea de control, ci doar să mă bucur de versuri.
Așadar e uman să nu-ți iasă și să te întorci învins acolo unde știi că găsești înțelegere, alinare. Și este eroic să reziști instinctului matern, dându-i copilului tău, aflat în disconfort, șutul în fund care-l duce departe.
Acum știu cum este: în ciuda faptului că aud des că-mi supra-protejez copiii, nu o dată a trebuit să șterg lacrimi sau să potolesc crize de nervi și să îi trimit din nou la bătălie.
În fiecare dintre noi stau deopotrivă oameni și eroi. Menirea noastră parentală este să-i scoatem pe ai noștri din zona de confort, să-i ridicăm atunci când cad și să le spunem că singura opțiune este să continue.
A-i cocoloși, a le pune totul pe tavă, de a-i proteja de eșec înseamnă a le fura fericirea. Pentru că echilibrul și puterea vin din luptele pe care le câștigă singuri, cu forțele lor. Chiar dacă le e greu sau nu le iese treaba de la început.
Asta nu înseamnă să refuzăm a-i ajuta. Dar ajutorul real este cel de a le da instrumentele mentale, emoționale, fizice, nu de a duce luptele în locul lor.
Je suis Muma lui Ștefan cel Mare, cum ar veni. În plus, mergând invers pe cronologia istorică din motive pur scriitoricești, a lui Cristi cel Mare. Și este exact ca în legendă: nu doare, nu crește. Gloria, evident.