Nu aveţi idee câte lucruri absolut terifiante s-au petrecut în casa noastră de-a lungul timpului. De exemplu, nişte entităţi necunoscute ne scriu de vreo 17 ani pe ziduri. Ba cu creionul, ba cu pixul, ba lasă mesaje cu tâlc, ba desenează peisaje naive. N-am reuşit să le prindem niciodată asupra faptului. Prin mai, anul acesta, ceva și mai cumplit s-a abătut asupra noastră: un curent de aer ciudat lua mingea copilului mic schimbându-i traiectoria către lustrele din living. Una a cedat sub puterea impactului! Încă n-am aflat cum apare şi dispare forţa asta rea.
Nimic nou sub soare: dintotdeauna copiii au avut capacitatea unică de a spune senin şi cel mai crud adevăr, dar şi cea mai gogonată minciună.
De ce mint copiii?
Trebuie să încep prin a preciza că o minciună presupune intenţie şi percepţie corectă a reperelor. Ori în cazul celor mici, graniţa dintre real şi imaginar, adevăr sau minciună, bine şi rău este extrem de vagă. Ei încă gândesc magic, în termeni atât de creativi, încât raţiunea noastră nu prea poate ține pasul.
În rest, motivele pentru care mint cei mici sunt similare cu cele ale adulţilor:
– uneori pentru a atrage atenţia asupra lor (veți observa că în grup copiii sunt tentaţi să spună mai multe gogonate, de asemenea apariţia unui nou membru al familiei le poate spori imaginaţia);
– alteori pentru a testa limitele celor din jur ei prezintă tot soiul de scenarii şi sunt atenţi reacţiile pe care le generează – cu alte cuvinte minciuna poate fi un demers de învăţare;
– pentru că este interesant, fascinant să prezinţi lumea altfel decât este;
– cel mai des pentru a nu suporta consecintele adevarului sau ale pedepselor pe care le pot induce erorile făcute;
– să nu uităm că şi memoria le joacă feste, de aceea când nu îşi amintesc ceva inventează pe loc un substitut;
– din cauza reperelor naive cu care percep lumea şi a experienţei de viaţă limitată.
Cum reacţionăm atunci când suntem minţiţi?
De cele mai multe ori părinţii şi profesorii suprareacţionează la astfel de incidente, o iau personal şi încep anchete demne de scenarii pentru seriale poliţiste. Exident că sunt situaţii şi situaţii, copii şi copii, abordări şi abordări. Poţi demonta raţional minciuna, fără a umili sau pedepsi, tocmai pentru a încuraja corectarea acestei tendinţe.
Ce putem face pentru a scăpa de păcăleli?
Orice aţi spune, o bună convieţuire socială are la bază inclusiv capacitatea de ascunde uneori, total sau parţial, temporar sau permanent adevărul. Dacă am fi 100% sinceri cu cei din jur, numărul conflictelor ar fi mai mare, iar agresivitatea lor crescută.
Dincolo deci de educaţia morală trebuie să vină o doză respectabilă de inteligenţă socială care să ne ghideze şi adapteze reacţiile. Ca părinţi rolul nostru este să oferim modele corecte de acţiune şi să corijăm derapajele grave sau repetate.
Văd revenind în forţă un nou trend în parenting şi anume a lăsa devenirea copiilor pe mâna Domnului. Inclusiv morala se consideră a fi învăţată doar la ora de religie şi nu pot fi de acord cu asta. Religia este importantă şi respect toate opţiunile în acest sens, dar binele si răul social nu trebuie raportate (doar) la o forţă divină, ci la grup şi la individ. Ce ţie nu îţi place, altuia nu-i face, nu provoca voit durere nu pentru că vei fi pedepsit, ci pentru că altcineva poate suferi, nu minţi nu pentru că te va trăzni, ci pentru că de regulă minciunile îţi complică teribil traiul cotidian.
La vârste mici există o multitudine de poveşti care arată pericolul adus de braşoave. “Petrică şi lupul” este poate cea mai cunoscută, dar există numeroase altele. Eu le-am spus copiilor foarte des povestea celor doi iepuraşi, Puf Alb şi Puf Gri, care este tot despre adevăr şi minciună, neasumarea responsabilitaţii, nerespectarea regulilor.
Cei de vârste mai mari, deja pot fi lăsaţi să se confrunte cu acele consecinţe ale minciunilor lor (presupunând că sunt totuşi în limitele normalităţii şi suportabilităţii).
Educaţia morală nu se face doar duminica la biserică sau miercurea la ora de religie. Se face zi de zi prin observarea modelelor din jur şi prin feedback-ul pe care îl primim de la cei cu care interacţionăm. Prin încurajările de a acţiona corect, prin recompensele primite atunci când o facem. Dumnezeu are treaba lui, multă de altfel, nu-i tocmai înţelept să i-o pasăm şi pe a noastră.