Știți deja opinia mea despre recapitulările finalului de an și rezoluțiile de început: ajută atunci când le formulezi. Imediat după, intri în obișnuința care le-a produs și care le determină deopotrivă inutilitatea.
Am început totuși dimineața uitându-mă prin miile de poze făcute din ianuarie 2024 și până în prezent, constatând că rezumatul acestui an îl face să se înscrie în normalitatea celor care l-au precedat. Mă simt, așadar, învingătoare. Pentru că mi-am ținut nervii în frâu nesperat de bine în ciuda unor provocări imense, unele total gratuite, am găsit soluții, am creat punți, am făcut bine când aș fi putut face rău, încă 365 de zile.
Am călătorit la fel de mult și bine, iar cele mai multe fotografii mă arată prin baze de antrenament sau pe stadioane: Monza, Slobozia, București, Clinceni, Budapesta.
Ambii copii au încheiat câte un ciclu de învățare și au început altul nou: cel mare a terminat facultatea, trecând acum la Master, cel mic a spus adio celor cinci ani de școală primară, pornind în aventura gimnaziului.
De asemenea, amândoi își continuă pasiunile: radioul, respectiv fotbalul.
În ceea ce mă privește am fost ocupată cu viața și am am reușit să las aici prea puține povești. Încerc să scriu doar atunci când sunt în echilibru, ceea ce s-a dovedit a fi aproape imposibil în decursul lui 2024. De aceea au fost texte mai puține și poate nu la fel de inspirate ca în alți ani.
Ce mi-a plăcut cel mai mult? Vacanțele. Oamenii nou-cunoscuți care nu m-au lăsat să-mi pierd încrederea în umanitate. Cei vechi, care nu mi-au permis să disper. Surprizele alor mei. Aniversarea care a început la Monza și s-a terminat la Livigno. Pizzeria din San Remo unde m-am simțit regină pentru că pur și simplu eram mama. Glumele. Toate apusurile și răsăriturile. Lecțiile primite.
Ce nu mi-a plăcut? Volumul imens de răutate gratuită. Prostia pandemică. Senzația mea de neputință, inutilitate.
Ce îmi doresc de la 2025? Să-mi iasă ceea ce îmi propun. Am recăpătat curajul de a spera. Și dacă viața mă va duce iar spre necunoscut, după cum a tot făcut-o, măcar să fie ca în ultima vacanță a lui 2024, când am reușit să ne pierdem în neant, pe niște drumuri uitate de vremuri și de oameni, ajungând astfel pe cea mai frumoasă plajă, complet părăsită. Unde am găsit declarația de iubire a altora, la fel de pierduți, probabil, ca noi. Ceea ce mi-a amintit că uneori lucrurile bune se întâmplă chiar și atunci când pare că ai rătăcit drumul.
Ceea ce, știți deja, vă doresc și vouă! ❤️