Sunt acea persoană care urăște aglomerația, incluzând-o aici pe cea de obiecte. Am o regulă strictă în ceea ce privește garderoba și posesiunile mele, astfel încât ce nu folosesc în decurs de un an se aruncă/ donează. Tot atunci fac razie prin dulapurile copiilor și sortez ce a rămas mic. Am o obsesie cu sertarele pe care le iau la puricat frecvent, dar ca orice obsesie rămâne total neîmpărtășită din cauza locatarilor de gen masculin, care îmi stochează acolo cu mențiunea “de păstrat” numeroase șurubele, cabluri și altele asemenea.
Motivul este unul simplu: eu cred că ce nu aruncăm la timp ajunge să ne sufoce. (Valabil și pentru jucăriile copiilor, dar mai ales pentru bagajul afectiv.)
Totuși întotdeauna există o excepție care confirmă regula: atunci când ne-am mutat în casă nouă, vechiul apartament a rămas o adevărată capsulă a vieții trăite aici. Lenjerii, prosoape, jucării, mobilă, acte, proiecte școlare, cutii, reminiscențe ale “zestrei”, cadouri inutile, dar greu de aruncat, totul a rămas în pozițiile inițiale.
Și iată-mă vara asta, după aproape un deceniu, intrând cu maceta și făcând ceea ce în mod normal trebuie făcut cel puțin anual. Pe Instagram și Facebook, sub hashtag-ul #mareadebarasare, a părut poate ceva lejer, în realitate a fost una dintre cele mai grele experiențe. Tsunami-ul de amintiri m-a cam doborât, iar munca fizică de-a dreptul dureroasă mi-a dat lovitura de grație.
Este incredibil de răscolitor să-ți revezi tot trecutul o dată, exact ca atunci când ești într-un pericol iminent, durata fiind totuși alta, agonizantă. Absolvirea, nunta, nașterea, prima zi de grădiniță sau școală a Marelui Copil (care acum numai copil nu mai e) retrăite toate simultan, fără să le caut, au durut. Pentru că inevitabil și involuntar am ajuns la inventarul celor care nu mai sunt sau am calculat câte s-au mai întâmplat de atunci fericite și câte din alt registru.
Ca să fie mai greu, în weekend am fost la vechea casă de la țară a bunicilor mei, vândută anul trecut și rămasă, asemeni apartamentului de mai sus, o capsulă a copilăriei și adolescenței nepoților, dar mai ales a mea (ceilalți nepoți au amintirile în casa părintească, pe care eu nu o mai am de mult). Aici nici măcar nu mă așteptam să găsesc atâtea.
Nu aș fi mers, pentru nu mă mai interesau vechile obiecte rămase (respectând algoritmul de mai sus, acestea nu mi-au trebuit zeci de ani), ci doar câteva foi vechi scrise de mama mea în apropierea deznodământului. La vremea aceea nu am putut să le citesc și m-am temut că atunci când voi găsi forța, nu voi mai primi și oportunitatea.
Ca orice lecție veritabilă, n-am găsit în casa veche ce căutam. Abia a doua zi, în timp ce sortam niște saci de cărți fără de care nu am putut pleca, m-a anunțat MC că a găsit ciornele. Și erau într-un caiet dibuit de al meu soț imediat ce a intrat într-una din camerele bătrânești să mă ajute. Caietul roz cu rețete de prăjituri, nici că se putea un loc mai bun!
În schimb, eu am găsit multe altele: o corespondență voluminoasă a familiei, primele mele articole din liceu, diplome despre care uitasem, poze inedite, lucrări de control foarte creative, discuții contradictorii cu niște colege, foi de jurnal, păstrate cel mai probabil chiar de mama. M-am distrat văzând cele patru ilustrate primite în jocul piramidal “Ilustratele lumii” cu textul: “Vrem pace și dorim pace tuturor copiilor lumii“. Cam atât rămăsese din creativitatea noastră după ani buni de înghițit propagandă. Și am rămas uimită de notițele pe care le luam în practica pedagogică. Am plâns, am râs, m-am uluit, m-am enervat, am luat toată paleta afectivă de la un capăt la celălalt.
M-a lovit așadar, fără să fiu pregătită, un al doilea tsunami, care m-a prins oricum epuizată fizic și emoțional.
Mi-am dat seama pe această cale că de fapt obsesia mea de a ține dulapurile sub control este, fără doar și poate, o formă de protecție.
Și am realizat totodată, că locul amintirilor este în trecut. Că devenim obsedați de ele, dar în realitate nu ne ajută cu nimic.
Răsfoind caietele, foile, pozele, m-am întâlnit cu mine cea trecută și nu am avut surprize: am fost un copil (sau o adolescentă) ca oricare altul, poate mai dornică de scris, capabilă să se arate curajoasă oricât de frică i-ar fi fost și cu rebeliuni care nu aveau un izvor negativ, ci doar curiozitatea de a testa, de a învăța, de a provoca experiențe și reacții. O eu de acum netrecută încă prin greutăți, tot optimistă și cu mintea printre nori.
Mă bucur totuși că am avut aceste experiențe, chiar dacă pe alocuri m-am simțit copleșită. Și vă repet și vouă, ca să știți: locul amintirilor, al celor în format fizic, concret, este în trecut. Nu ne ajută cu nimic să le strângem, colecționăm, venerăm. Cele care contează cu adevărat oricum nu se uită și se așează altfel în mințile și sufletele noastre. Protectiv, lin, confortabil.
Desenul din poză nu este semnat, dar pare a fi al meu. Am avut o perioadă în care fața prințeselor avea două găuri centrale. Cel mai probabil reprezentarea mea pentru nasul în vânt 🙂