Din 2006 aud despre criza de resurse umane. Am combătut-o multă vreme, unii angajatori fiind direct responsabili pentru nereuşita proiectelor de recrutare și selecţie: joburi construite aiurea, anunţuri ilogice, brand de angajator prăfuit sau găurit. Dar cumva era adevărat, față de anii 2000, când recrutarea era floare la ureche, problemele deveniseră mai complexe.
În 2008 criza a venit pe toate planurile. Am văzut piaţa plină de şomeri, dar cumva neangajabili. Oameni care au mers la job zi de zi şi şi-au făcut treaba, dar într-un mod defect, adaptat unor organizaţii cu fluxuri anapoda şi management asemenea. Resurse care ar fi putut munci, dar zombificarea organizaţională generalizată îi împiedica. Criza de personal a continuat aşadar, deşi, paradoxal, şomajul creștea.
În 2018 vă spun că e groasă! Migraţia de personal se simte dureros, politicile publice în domeniul resurselor umane şi nu numai dau bătăi de cap în plus companiilor. În piață au rămas studenţii, pe care nu-i mai poţi angaja cu timp parţial pentru că nu mai este rentabil şi mamele aflate în concediu maternal care vor să îşi sporească veniturile. Plus acea mica parte de personal neangajabil, care întotdeauna va exista şi asistaţii social care nu sunt aşa mulţi precum auziți prin presă.
Cei de la ţară trăiesc din autoconsum şi pământ, alţii se mai descurcă cum pot prestând mai mult sau mai puţin organizat anumite servicii. Singura metoda de recrutare şi selecţie a rămas vânătoarea angajatilor altora.
Migraţia asta continuă este o rană care sângerează până la epuizare. Şi din păcate, nu doar politicienii o râcâie întruna. O fac şi companiile, prin lipsa de interes pentru capitalul uman. O fac cei mulţi, din spitale, care aleg să fie complici ai unui sistem uneori criminal. O fac miile de profesori care în loc să intre la clasă cu zâmbetul pe buze şi sufletul deschis, o fac cu gândul la meditaţiile de după program. O fac cei mulți, care se complac în mediocritate.
Şi da, mai nou o fac şi toti cei care cred că e important să pierzi timp, bani şi energie pentru a te lupta într-un referendum cu monştri imaginari. Nu este suficient că a fi o minoritate sexuală este un calvar în România, dacă tot îi alungăm peste hotare, păi să o facem cu stil, într-un spectacol grotesc şi extrem de scump!
Ceea ce nu înțelegem este că nu pleacă doar ei, pentru că sunt puțini și făcând un calcul cinic, poate că n-ar face diferența, dar pleacă toți cei sătui de lupta cu demonii imaginari, când cei reali sunt la vedere, cunoscuți, abordabili.
Am ţinut primele interviuri în 2000. Baza de selecţie pe care am învăţat-o atunci din cărţi era era 1 la 40, adică un candidat angajat din 40 de CV-uri selectate. Au fost proiecte în care citeam doar primele 40 de CV-uri din 300 de aplicaţi, deși probabil cel puţin 100 respectau criteriile. Nu era timp, nu avea deci sens.
Acum este 1 la 1 în anumite proiecte IT. Si 0 la 10 în majoritatea proiectelor generaliste, că mai mult de 10 CV-uri potrivite, cu greu găseşti. Nu pot să nu remarc totuşi că suntem o ţară plină de specialişti HR (deşi eu am recomandat tuturor celor care m-au întrebat să nu îmbrăţişeze o astfel de carieră) – este singura meserie în care găseşti garantat şi fără efort angajaţi.
E groasă! Noi nu suntem încă pregătiţi să folosim roboţi ca japonezii! Avem încă nevoie de electricieni, ospătari, bone, administratori de reţea, vânzători, asistente medicale. E atât de groasă încât este o nebunie să continuăm a-i goni pe toți din ţară pentru motive închipuite.
Lăsaţi judecăţile, nu ţin de foame, nu platesc facturi, nu cumpără haine. Asta doar munca o poate face şi dacă nu mai are cine munci în ţara asta, garantat nu va ploua cu bani ca răsplată pentru idioţenia noastră!