Mâine va fi Ziua Femeii şi mi se vor sterpezi iar ochii de atâtea mesaje minunate care ne arată cât de mult preţuieşte societatea actuală gingaşa făptură pe care o reprezint, gen.
Femeia cea blândă şi bună, mama cea iubitoare, sufletul cel mai curat din lume, izbăvitoarea de păcate, ştiţi voi, toată pleiada de cuvinte frumoase învăţate la şcoală, va ieși la iveală omagial, asezonată cu calcule înjurate privitoare la bugetul lunii în curs.
Nu mă înţelegeţi greşit. Am scris şi eu texte sensibile pe tema asta. Încă mai consider că noi, femeile, suntem adesea mult mai curajoase şi mai capabile să facem lucrurile să se întâmple decât bărbaţii. Dar alegem adesea războaiele mici, care par insignifiante, pe care puţini şi le asumă. Creştem copii, hrănim suflete, vindecăm răni. Nimic eroic sau înălţător de statui conform aşteptărilor celorlalţi.
Dar idealizarea aceasta periodică ne face mai mult rău decât bine. Femeia este văzută ca singurul liant al familiei, lucru care o vulnerabilizează în faţa abuzurilor de orice fel. Stă şi suportă toate mizeriile, pentru că pe umerii ei apasă greutatea unităţii. Dacă pleacă, este slabă, neputincioasă. Dacă rămâne, este exact la fel!
Tot femeia este cea care educă geniali sau le taie din legăturile neuronale generând astfel numărul imens de idioţi de pe planetă. Şi de aceea renunţa deseori la visele ei profesionale pentru ca lumea să nu arunce cu pietre într-un potenţial tâmpit pe care îl creşte.
Să mai zic? Femeia ar putea opri războaie. Ar transforma Iadul în Rai. Şi păcătoşii în Sfinţi.
Realitatea este că noi, femeile, nu avem nici pe departe super-puteri. Nici nu suntem din material divin. Daţi o raită prin grupurile de discuţii online ale doamnelor să vedeţi purgatoriu.
Nici mamele nu capătă automat, la naşterea primului copil, o aură de sfinţenie şi înţelepciune. Staţi de vorbă cu un grup de mămici din parc pe tema alăptarii/ vaccinării/ educaţiei şi veţi vedea că femeia poate fi şi cu retard sever asezonat la un suflet de viperă.
Femeile nu au nevoie, aşadar de omagii false. Știu că nu sunt perfecte, nici măcar o zi pe an.
Ne trebuie respect, blândeţe, recunoaşterea meritelor reale, individuale. Avem nevoie de oportunităţi, de dreptate, de iubire. Nu ne trebuie poezii plângăcioase şi nici standarde sociale imposibil de atins. Vrem să fim acceptate aşa cum suntem, chiar şi cu defecte evidente de fabricaţie. Exact ca orice altă fiinţă existentă aici, în halta asta dintre infern şi paradis.