Din orice articol despre copiii talentaţi ai zilelor noastre răzbate aceeaşi concluzie alarmantă: sunt rezultatul unei munci individuale intense, a unor sacrificii personale dar, mai ales, ai unei familii care şi-a canalizat toate energiile şi resursele financiare către susţinerea talentului lor.
Majoritatea celor care se evidenţiază prin ceva: rezultate excepţionale pe la concursuri şcolare, accesul la instituții educaționale de elită, o carieră sportivă de perspectivă sau orice altă alegere generată de abilităţi de excepţie, spune acest lucru. În afară de câţiva care au avut şansa de a întâlni persoane providenţiale (un antrenor, un profesor), ceilalți au doar un uriaş sprijin familiar.
Și nici marea masă a copiilor care frecventează școlile și liceele nu crede altceva.
“Şcoala nu a făcut nimic pentru ce sunt eu acum“, spune Andrei în vârstă de doar 10 ani, inventator, pasionat de robotică si cu un CV deja impresionant. Din păcate are dreptate, este refrenul tot mai multor generaţii.
Probabil că cei născuţi odată cu mine, care ne-am format la graniţa dintre comunism şi tot mai hulita democraţie, suntem ultimii care putem spune că şcoala ne-a ajutat, poate chiar ne-a fost definitorie. Şi nu doar ea, ci întregul sistem de descoperire și gestionare a talentului (cluburi de abilități sau cluburi sportive, o preocupare constantă pentru a descoperi excelenţa în variate domenii şi mai ales o accesibilitate în masă, atât pentru cei din zona rurală cât şi urbană, atât pentru cei cu posibilități materiale cât şi pentru cei fără).
Am urât comunismul din tot sufletul meu, nu mi-e dor, nu-l mai vreau. Dar principiul primordial al educaţiei este unul care pare coborât din vremurile acelea: educaţia de bază trebuie să ofere şanse egale tuturor. Nu aceleaşi conţinuturi sau intervenţii, pentru că nu merge aşa, ci şansa fiecăruia de a învăţa atât cât poate duce.
Iar acest principiu cumva comunist (deşi nu este) stă la baza unei democraţii autentice: pentru că şansele egale îi ajută pe cei mai buni să devină şi cei mai relevanţi în domeniul lor de activitate.
Dar aproape jumătate dintre copiii noștri trăiesc în mediul rural, unde școlile au tot mai rar personal didactic calificat. Mulți au părinții plecați, deci primesc poate sprijin financiar, dar nu și pe cel psihologic și logistic necesar reușitei. Practic șansele egale sunt minoritare. Rara avis. De fapt majoritatea are “șanse” minimale la o alfabetizare decentă. Câți medici geniali sau scriitori de excepție se pierd astfel? Probabil mulți, cui îi pasă?
Dar dincolo de chestii abstracte şi prea îndepărtate să ne pese (din păcate), există un adevăr incontestabil şi actual. Educaţia nu poate fi unidirecţională. Devenim ceea ce suntem printr-un cumul de factori şi intervenţii educative. Familia are un stil informal, direct, empiric, adaptat propriilor copii. Şcoala are unul formal, stiinţific, riguros, adaptat unui grup extins. Grupul social vine cu nişte reguli general acceptate, mass-media le încalcă tocmai pentru a genera buzz, părinţii le rafinează conform propriului sistem de valori.
Orice psiholog vă poate spune că multitudinea de repere, modele cu care intrăm în contact, eforturi adaptative generate de abordări noi şi diferite, ne ajută să ne dezvoltăm inteligenţa cognitivă şi emoțională.
Școala este esenţială tocmai pentru că ne oferă aceasta varietate de modele si contexte educative. Ori când ai generații întregi ai căror purtători de cuvânt susţin că pentru ei a fost degeaba, vorbim despre o problemă socială uriaşă.
Copiii noştri au ajuns imuni la demotivaţia dascălilor şi la absurdul sistemului. Şcoala nu le mai oferă nimic, nu o mai simt, nu-i mai atinge, este ca un job nesuferit la care trebuie să meargă deşi nici măcar nu sunt plătiţi.
Dar ceea ce mă pune cel mai tare pe gânduri este nu doar mesajul din titlu, ci faptul că acei oameni providenţiali despre care aminteam mai sus sunt tot mai rari. Prinşi între hârţoage, acţiuni de marketing personal, că doar gradaţiile de merit şi copiii buni din clasă nu vin din cer şi între tot soiul de alte activități care să le sporească veniturile, puţine cadre didactice mai au disponibilitatea să descopere şi cultive talentul. Să vadă ce au în clase pentru a putea educa. Pun aceeaşi placa ponosită cu lecţia de zi, cine aude bine, cine pricepe şi mai şi.
Şanse egale pentru toți nu înseamnă, aşa cum spuneam, egalizarea copiilor, aceasta este o inegalitate uriaşă: cei mai buni sunt nevoiţi să coboare nişte trepte, pe care cei mai puțin buni oricum nu le vor putea urca. Să pui la clasă un copil care deja citeşte la televizor să silabisească “ma-ma” este o condamnare a acestuia la plictis, silă, demotivaţie. Să-l pui pe unul cu dificultăţi de citire să asculte este deja crimă.
Ci înseamnă ca fiecare să-şi atingă măcar în anumite momente educaţionale potenţialul maxim. Cu alte cuvinte ora de sport, educaţie plastică sau muzică să fie la fel de importante ca cea de matematică sau orele de limbă română să depăşească măcar o dată pe semestru “cutia” programei. Astfel fiecare elev are şansa de a se simţi bun la ceva cât timp este la şcoală. Pentru ca unii excelează la basket, altii pictează divin, alţii scriu poezii despre care profesorii află poate peste 20 de ani când sunt publicate.
Ştiu, nu se poate! Așa spune marea masă de dascăli. Dar sunt şi rare excepții ce contrazic cu tărie tendința generală și pe care, din fericire, le-am văzut cu ochii mei. Chiar există! Dar nu pot face primăvară într-un mediu înţepenit în glaciaţiune.
Până să schimbăm sistemul, m-ar bucura ca mesajul meu să ajungă la cei care îl formează. Fiţi voi, dragi profesori, acea persoană pe care copiii talentaţi o pomenesc atunci când îşi analizează succesul! Cum ar fi să auzim ca în vremurile bune: “Profesoara mea de desen mi-a descoperit talentul!”, “Diriginta mea le-a spus părintilor că aş fi un bun jurnalist şi nu doctor!” sau “Profesorul meu de sport a văzut prima oară că sunt bun la fotbal!”?
P.S. Sper ca ai mei copii să nu creadă totuși că școala nu a făcut nimic pentru ei. Cel mare a trecut deja prin trei până acum (fiecare ciclu școlar a venit cu un mediu nou) și a avut experiențe definitorii pentru el: profesori de elită, dar și profesori de duzină (altfel nu poți aprecia superlativul), activități extracurriculare senzaționale și preocupare pentru performanță. Nu a fost comod, nu a fost ușor, ba chiar am agonizat cu toții uneori, dar a fost cu siguranță formator. Sper să ne iasă și cu cel mic, preferabil fără partea cu agonia.