Cumva toată industria asta de soluții educative (cursuri sau cărți de parenting, cursuri diverse pentru copii sau chiar institutii de educație firmală), începe să ne inducă încet, dar sigur, două idei perverse: prima – aceea că noi, părinții, suntem niște incapabili inutili, care avem nevoie de muuult ajutor să prestăm decent educația copiilor și cea de-a doua că urmașii noștri sunt niște mecanisme extrem de sensibile care o iau razna la orice greșeală, cât de mică, a celor care îi îngrijesc și educă.
Ceea ce este nu doar fals, ci teribil de periculos. Copiii au nevoie de un mediu familial pentru a crește. Oricât de imperfecți am fi, tot suntem mai buni ca orice altă alternativă existentă. Suntem primii care îi învățăm despre nevoi primare și apoi altele mai rafinate. Despre afectivitate, relații, muncă, empatie, comunicare. Despre acceptare totală, despre cum funcționează lucrurile și comunitatea. Și facem asta natural, neprogramat, fără să stabilim obiective sau să urmărim o curriculă formală. Așa funcționează lucrurile.
Pe de altă parte, copiii nu sunt niște obiecte fragile de sticlă. Natura ne-a dotat cu tot ce ne trebuie să supraviețuim în tot soiul de contexte. Exceptând situațiile grave de abuz, ei înțeleg că suntem și noi oameni, că ne enervăm, suferim, avem limite sau propriile nevoi.
Ideea de a trăi cu frica erorii parentale care generează pagube iremediabile este împotriva naturii umane. În primul rând pentru că greșeala este prima formă de învățare și în al doilea pentru că presiunea părinților de a fi perfecți devine cea a copiilor. Care cresc cu falsa idee că trebuie să-și reprime emoții, sentimente negative, nevoi proprii pentru bine altcuiva (partener, urmași proprii).
Conform standardelor actuale omul este o ciudățenie: are frici, emoții negative, reacționează violent uneori. Deci trebuie reparat cumva, că face rău copiilor și societății.
Dar nu e nimic de reparat aici: o persoană care nu se teme de nimic, care nu simte monstruos uneori, care nu zice una neaoșă la nervi este de fapt robot. Suntem un cumul de plusuri și minusuri, important nu este să le reprimăm total, ci să le înțelegem și acceptăm. Și să controlăm atât cât putem, în așa fel încât să nu facem rău.
Nici copiii nu trebuie reparați. Sau îndrumați pas cu pas spre devenirea ideală. Nu vor fi perfecți indiferent de calitatea școlii, multitudinea de cursuri de leadership sau calitatea anturajului. Vor avea propriile frici, trăiri negative, eșecuri. Vor fi copleșiți uneori, nu vor găsi răspunsuri. Vor fi OAMENI, și este perfect așa!