Noi, oamenii, avem senzația că suntem foarte speciali. Cei mai deștepți. Superiori oricum altor specii, din toate punctele de vedere. Puternici. Motivați de chestii adevărate, nu superficiale precum masa și caca casa.
Este clar că nu e chiar așa, dar insistăm să credem asta. Aud încă prea des că urmașii noștri vin pe lume să ne dea lecții. Nu să perpetuăm specia ca animalele de rând. Ci să evoluăm spiritual. Să învățăm chestii despre noi. Să creștem în sine precum aluatul frământat cu drojdia aia de nu se prea găsește.
Mai nou și crizele vin pe lume să ne dea nouă lecții. În caz că nu știați pandemia asta n-are drept cauză un virus și niște autorități comuniste care l-au scăpat de sub control. Ci întreaga umanitate care merita un reset! Că prea ne ticăloșisem și o luasem razna. Uite așa ne trimite destinul global niște materii noi să le băgăm la cap și să trecem testele.
Mamă, și ce-o să mai învățăm din ele! Cum am învățat, de altfel, din toate celelalte. Trăim un an doi sub umbra fricii și apoi ne întoarcem la viața noastră, așa cum știm să o trăim. Adică așa cum am învățat în micro-cosmosul nostru minuscul, familial.
Știu că unora li se pare incredibil, dar Universul nu stă să ne dea nouă lecții. Are chestii mai importante de făcut. Care durează infinit mai mult decât viața noastră. Singurul lucru pe care ar trebui să-l deprindem este că aportul noastru individual este insignifiant. Iar cel colectiv poate fi semnificativ, dar atunci devine, invariabil, și distructiv, după cum bine băgăm de seamă.
Doar dacă ne lepădăm haina asta a Demiurgilor care primesc învățăminte planetare, avem poate șanse de a băga ceva la cap. Cum ar fi că uneori este mult mai simplu decât pare. Iar în cazul de față, dacă ar fi să vorbim despre o lecție globală de viață, ar fi aceea că spălatul pe mâini poate fi salvator. A, stai, asta ar fi trebuit să învățăm fiecare la el acasă!