Zilele astea ni le-am petrecut la Gura Portiței (Jurilovca), un loc tare frumos care mi-a schimbat cumva percepția despre atractivitatea turistică a României (*). Merită să mergeți, căutați totuși perioade cu încărcătură mică, pentru că Raiul acela fierbând de oameni nu poate decât să devină un veritabil iad.
Dincolo de splendoarea naturii, experiența turistică este 100% autohtonă. Avem stilul nostru de a face afaceri cu ospitalitatea, transformând-o oarecum în ostilitate în ciuda eforturilor vizibile de a fi amabili.
Nu ne iese nici măcar partea banală cu mobilatul unei camere: am căutat un cuier până m-am lăsat păgubașă, pentru a-l găsi apoi deasupra patului, un dulap generos care m-a umplut de speranța unei logistici ca la carte a maldărului de bagaje abia de avea două rafturi și acelea la o înălțime inaccesibilă mie, iar alarma de incendiu a fost strategic plasată după ușa de la intrare, inevitabilul întâmplându-se într-o noapte la întoarcerea în cameră: a fost pocnită, pornită și a urlat în voie până ce domnul însărcinat cu administrativele i-a dat de cap. Nici el nefiind chiar ușor de găsit.
Hârtia igienică și gelul de duș par trufandale, se dau pe sub mână. Sau la insistențe multiple. Am cerut o pernă de trei ori la intervale rezonabile de timp. A patra oară jur că am primit-o!
Nu m-am prins care este procedura schimbatului de prosoape, mai ales partea din regulamentul frumos înrămat care spunea că dacă le pătăm cu ceva care nu iese la spălarea la 90 de grade, nu ni se mai dau altele. Oricum cu ceva insistențe (și fără pete) am primit altele de câte ori am avut nevoie.
Acum că am trecut de părțile mai puțin luminoase (care m-au distrat copios, oricum, deși vecinii nu cred că au apreciat hohotele însoțite de sirena stridentă a alarmei) mai spun doar că majoritatea pensiunilor sau hotelurilor autohtone manifestă aceleași probleme de usability, cum zice străinul. Excepțiile sunt foarte puține și cu atât mai notabile.
Ce merită făcut?
De mâncat toate soiurile de pește și mai ales borșul lipovenesc care le conține pe multe. Papanașii sunt buni de tot, plăcinta dobrogeană la fel.
De mers cu hidrobicicleta prin canalele din împrejurimi. Dacă vă țin picioarele, pe ai mei i-au ținut! 🙂
De plimbat pe plaja lungă (și goală în extrasezon). Este bine de tot!
De golit mintea, de încetinit motoarele, de exersat relaxarea. De zâmbit, de privit, de pescuit.
La final două atenționări: locul pare a fi preferat de familiile dotate cu urmași. Este unul prietenos cu cei mici, în ciuda faptului că din cauza geografiei (multă apă în jur) nu poate fi sigur. Deci cuplurile romantice în căutarea liniștii și regăsirii ar putea fi puțin frustrate de fundalul sonor și mișuneala perpetuă.
Iar nisipul este, ca pe mai toate plajele românești, plin de cioburi. Nu știu care-i treaba, mucuri de țigări, sâmburi mumificați de fructe sau frânturi de ambalaje am văzut și la alții, dar bucăți contondente de sticlă colorată sau oglinzi doar la noi.
În ciuda ochiului neobosit de soacră consultant, m-am simțit minunat și sper să revăd locurile în viitor. Dar nu fără o butelcă mare de Bioderma (uleiul de duș) și un bax uriaș de Zewa.
Pentru mai multe poze dați pe Instagram și Facebook. Nu-s capodopere, deci sunt 100% reale.
(*) Deși am străbătut-o în lung și-n lat, mi se pare că în ciuda mândriei noastre naționale care se leagă de diversitatea reliefului, munții cei spectaculoși, marea cea seducătoare și ospitalitatea desăvârșită, avem o țară banală, ciufută cu turiștii și totalmente neîngrijită. Dar sunt locuri, ca acesta, în care natura a fost mai mult decât generoasă.