Viața de adult

  • 02/03/2021

La 18 ani devenim brusc adulți, pentru că așa spune legea. Sau lumea. Actul de identitate. Dacă ar fi să ne luăm după cercetările psihologice, ar mai fi ceva de așteptat până ce ne maturizăm definitiv în zona mansardată, iar dacă ar fi să privim în jur, de fapt nici măcar nu există adulți, ci doar niște copii mult mai mari.

La 18 ani avem voie așadar să conducem o mașină, să ne exprimăm prin vot opiniile politice sau să luăm decizii în nume propriu.

Dar de fapt, la 18 ani am putea fi la fel de imaturi cum am fi putut fi la 10 sau cum am putea fi la 60. Știu că sună exotic și generator de pietre spre aruncare, dar conceptul “viață de adult” este unul pur convențional, definit social pentru a mai putea adăuga o etichetă ușor de citit naturii umane atât de complicate. Iar cum genul începe să devină fluid, poate că ar trebui să regândim și pragurile de ani.

Realitatea este că vârsta nu definește nimic, este o invenție socială desuetă. Iar cei mulți dintre noi acceptă definițiile și convențiile actuale, purtându-se ca atare. Pentru că este mai comod așa, să știi că aparții unei mulțimi, fie ea una supusă discriminării.

Cunosc copii care se nasc maturi și adulți care nu pot fi altceva decât copii toată viața. În activitatea mea profesională am văzut oameni de 50+ mai ageri, motivați și adaptabili ca elevii de liceu. Sau puști care vin cu soluții simple și corecte la probleme pe care adulții le poartă o viață. Și “moși” / “babe” cu idei mai tinere sau revoluționare ca numeroși alți tineri.

Știu, tot exotic sună. Dar iată și alte argumente care stau în sprijinul ideii că viața de adult nu există, de fapt:

Când suntem copii facem ce ne spun părinții. Ca adulți avem șefi, parteneri, clienți, prieteni care ne definesc limitele. Libertatea de a decide este utopică la orice vârstă. Doar în vise putem fi sau realiza ceea ce ne dorim cu adevărat. Iar cei care și le ating sunt deopotrivă copii sau adulți.

Când suntem mici ne este frică să nu carecumva să pierdem dragostea părinților și admirația prietenilor. Jucăria preferată. Timpul petrecut cu activitățile favorite. Când creștem fricile se păstrează în jurul acelorași coordonate: vrem să fim iubiți, admirați să avem jucării frumoase și timp pentru pasiunile noastre. Și responsabilitățile rămân similare: de la teme și extra-curriculare trecem la task-uri profesionale și timp suplimentar de muncă.

Ca adult se spune că plătești din punct de vedere legal mai scump. Dar oare ce este mai greu de îndurat: o amendă penală primită ca adult sau clasica săpuneală pe care o primesc copiii atunci când greșesc?

Indiferent de vârstă râdem, plângem, visăm, iubim, mințim sau spunem adevăruri dureroase, fugim, ne întoarcem. Facem tâmpenii, le reparăm la timp ca să facem altele. Ideea că adulții sunt persoane responsabile care decid nemțește este la fel de utopică precum cea a copiilor cuminți care fac exact ce și când trebuie.

Există așadar copii adulți, care își cresc emoțional părinții imaturi și adulți-copii, care își trăiesc viața căutând perpetuu coordonate și limite din partea celor din jur. Vârsta este o convenție. Feeria copilăriei lipsite de griji nu stă în picioare, este suficient să vă uitați la știri. Balaurul maturității care se hrănește cu vise și planuri de oameni mari este un personaj imaginar.

Ne naștem și murim oameni. Deci suferim, ne bucurăm, ne luptăm cu propriile frici sau ale celor dragi nouă, suntem copleșiți, învățăm, visăm, uităm, pierdem, indiferent de vârstă, gen, cantitate de colagen, zodie, localizare geografică sau număr la pantofi.

Să nu vă fie, așadar, frică de “viața de adult”. Este o copilărie!