Azi am vizitat din nou doctorul cu cel mic. El are conjunctivita la pachet cu binecunoscuţii muci, noi ăstia mai mari suntem iar împăiaţi cu ceva bun de tot adus de la grădiniţă. Sănătoşi să fim, vorba ceea.
Ajunşi la apartament, aşteptăm cuminţi liftul dimpreună cu o vecină. Cel mic, pus pe vorbe şi împuşcături cu pistolul de plastic din dotare, împărtăseşte cu dumneaei experienţa avută la medic.
(Trebuie să precizez că atunci când mă întâlnesc cu doamne în vârstă, eu intru într-o pasă “ignore”: salut, zâmbesc tâmp, dar jur că nu aud nimic din ceea ce mi se spune. Este un comportament adaptativ pe care l-am câştigat în timp, după ce am auzit toate sfaturile idioate cu putinţă.)
Doamna, politicoasă şi zâmbitoare, ne oferă prioritate la călătoria cu liftul, dar când intru văd ochii soţului scăpărând ameninţător şi o venă zbătându-se periculos. Stiam că au mai avut confruntări de opinii în trecut, dar nu mă aşteptam să se supere aşa de tare pentru chestii de mult apuse.
Doar că îl aud pe cel mic spunând cu evidentă ciudă:
– Dar eu am fost cuminte, nu de asta am mers la doctor!
Carevasăzică doamna în cauză i-a replicat că a ajuns la doctor din motive disciplinare. Din seria, daca nu te culci chem doctorul să-ţi facă injecţii, dacă nu mămânci tot chem doctorul să te opereze, dacă nu te misti mai repede, vine el, medicul, să te impulsioneze. Parentingul comunist din vremurile în care toată lumea trebuia să fie nefericită şi anxioasă.
I-am explicat copilului că uneori oamenii mari spun lucruri stupide şi că singurul motiv pentru care ajungi la medic este boala.
Dar sunt convinsă că şi vecina mea caută să se trateze când şi când. Şi nu pot să nu mă întreb dacă raţionamentul se păstrează. Oare ajunge acolo tot din motive de indisciplină?