V-am povestit deja despre problema noastră cu ștampilele. Cel mic este reticent (*) la noul sistem de evaluare din grupă, iar soluția găsită de mine s-a dovedit a fi nefuncțională, așa că în fiecare dimineață avem iar program de tânguieli negativiste “Nu vreau la grădi! Nu-mi place! Nu am chef!”
Din fericire am investigat și aflat că doar una dintre doamne folosește ștampile. Iar în grădinițele de stat s-a păstrat obiceiul lucratului în ture: o educatoare vine dimineața, când sunt activitățile pasibile de evaluare, și una după prânz, ocupându-se preponderent de supravegherea copiilor. În următoarea săptămână situația se inversează.
Luni am constatat cu bucurie că va fi săptămâna fără ștampile. Așa că i-am spus și copilului, care nu înțelege încă algoritmul după care se schimbă programul doamnelor. Evident că nu m-a crezut, a moștenit nu știu de unde (**) un oarecare scepticism. Dar ieri dimineață, văzând că am din nou dreptate s-a mirat ca și cum eram amândoi martorii unei minuni:
– De unde ai știut? m-a întrebat privindu-mă cu ochii celui care tocmai a descoperit puteri paranormale.
Așa am realizat de ce, copii fiind, ne privim mamele ca pe niște vrăjitoare. Pentru că văd lucruri inaccesibile nouă, ghicesc și cele mai ascunse evidențe, știu ce vom face cu mult înainte de a purcede la treabă. Au așadar un glob de cristal, dar și o baghetă magică invizibilă care ne transformă comportamentul, stările, motivația, voința.
Se dovedește așadar că sunt și eu posesoarea kitului respectiv! 🙂
(*) a se citi urăște cu disperare
(**) v-am spus că numele meu de fată era Toma?