Deși trăim vremuri în care incluziunea pare a fi cuvântul de ordine, încă discutăm despre eternele diferențe între genuri: femeile sunt sentimentale, bărbații sunt raționali, femeile trebuie să-ți “țină” familia și soții, bărbații trebuie să le întrețină, femeile buchisesc, bărbații se ocupă de imaginea de ansamblu, acele etichete ca la horoscop, care prind la publicul larg, dar dăunează grav individual și social.
Și încă suntem noi versus ei, într-un război păgubos: noi oportuniste, profitoare, ei porci, afemeiați, știți deja întreaga paletă de epitete, nu este cazul să insist.
Este minunată statistica atunci când stă de partea noastră. Dar total inutilă în realitate. “Bărbații sunt mai puternici!” Spune-i asta unei doamne trupeșe care-și cară singură covoarele, pentru că soțul ei sfrijit invocă o hernie.
“Femeile sunt hormonale, bărbații cu capul pe umeri!” Am observat prin companii calmul proverbial al managerilor de gen masculin: sunt foarte Zen până când se enervează și enumeră obsesiv părțile anatomice din zona vintrelor, rudele pe linie maternă ale victimelor și toți sfinții din calendarul ortodox.
Este evident că suntem diferiți: biologic, psihologic, social. Dar când vine vorba despre psihologia de gen, statistica nu ar trebui să conteze.
Ca oameni suntem un cumul de potențial născut și abilități, comportamente învățate, dobândite. Iar acest amalgam este dinamic, oricând o latură latentă, genetică, despre care nimeni nu știa că există, se poate activa sub influența mediului. Sunt deprinderi la care lucrăm o viață și talente care ies la suprafață în ciuda tuturor impedimentelor. Nu există proporții clare, nici rețete prestabilite. Un eșec monumental poate fi calea spre un succes de proporții inimaginabile sau spre ratare. Singura certitudine este că anumite laturi ale personalității umane sunt într-o perpetuă devenire.
Putem spune astfel că diferența dintre oameni este dată, de fapt, de educație. De modul în care, indiferent ce vârstă sau gen deținem, am fost învățați să ne stabilim obiective, să muncim pentru visele nostre, să practicăm ceea ce spunem și credem, să eșuăm, să o luăm de la capăt.
Iar dacă ne deosebim din punct de vedere fizic, asta nu înseamnă că nu putem gândi sau acționa la fel. Că nu putem colabora sau construi împreună. Totul este să ne propunem și să conștientizăm că natura umană în toată diversitatea ei este supusă greșelii.
Cu alte cuvinte, dacă educăm femeile să fie casnice, așa vor fi. Dacă le educăm să fie chirurgi (iată o specializare care nu are genul femimin), asta vor deveni. Iar dacă le creștem să-și caute singure drumul și potențialul își vor găsi totodată și echilibrul!
Iar dacă le refuzăm băieților dreptul de a (se) plânge, pe care doar fetele îl au, nu înseamnă că vor deveni mai puternici. Ci doar le furăm posibilitatea de a se dezvolta emoțional așa cum o fac și cognitiv: în etape firești, specifice vârstei.
La final, că tot vorbim despre incluziune și drepturi egale, trebuie să precizez că nu este firesc nici să prezentăm copiilor doar modelele de pus în revistă. Fetelor pe Michelle Obama sau mai știu eu ce afaceristă de succes, băieților pe Bill Gates sau pe Ronaldo. E minunat să țintești sus! Dar la fel de minunate sunt și alte alegeri, mai puțin atrăgătoare opiniei publice: medic la țară, operator bancar, instalatorul ăla de vis care chiar repară chestii și nu face haos în jur, mamă full-time, om bun, model în comunitatea ta restrânsă. Succesul confortabil și ușor de dus este întotdeauna cel raportat la motivație, așteptări, posibilități.