- 16/05/2017
Tare frumos ne-ar fi o viață lină, în care toate să vină într-o succesiune logică, firească, previzibilă, care să ne permită a le face față tuturor: să copilărim, să învățăm, să ne maturizăm, să muncim, să ne legăm, să facem copii, să pierdem, să îmbătrânim și să murim.
Devenirea noastră este însă totalmente abramburită: uneori pierdem înainte să creștem, murim când încă mai avem multe de învățat sau nu ne maturizăm niciodată. Oricât am căuta o logică, lucrurile o pot lua razna în moduri pe care nici măcar nu putem cuprinde cu imaginația.
Religia încearcă să ne spună că este de la păcate. Biologia, că e de la gene. Morala că este de la liberul arbitru. Realitatea este că oricum am da-o povara este uneori mult prea disproporționată să aibă o cauză plauzibilă și explicabilă.
Ce facem așadar când toate vin pe capul nostru deodată, fără avertisment, fără pregătire prealabilă?
În primul rând respirăm adânc, pentru că adesea primul semn al șocului sau neputinței este senzația că aerul nu mai vrea să intre în plămâni.
În al doilea rând le luăm pe rând spre analiză. Eu obișnuiesc atunci când sunt copleșită de prea multe să-mi bagatelizez problemele, să-mi închipui scenarii mai dificile/ provocatoare/ crizate decât cele din posesie. Funcționează să știu că se poate mult mai rău.
În al treilea rând prioritizăm. Ce este mai important acum? Ce nu suportă amânare? Ce este urgent? Chiar dacă nu pare, întotdeauna multe din cele pe care le avem pe cap pot fi puse succesiv pe o axă a timpului, organizate într-un plan de proiect personal.
În al patrulea rând oricare ar fi așteptările noastre privitoare la anumite situații de viață, sunt oricum prea mari. Ne-am obișnuit să vedem totul exagerat, perfect, utopic, ca în filme și ne este greu să ieșim din acest tip păgubos de gândire. Boala, tristețea, greutățile, nereușitele, incompatibilitățile sunt la fel de naturale ca antonimele lor. A spera la o viață în care doar binele și zâmbetul au loc, a crede că totul are o rezolvare, dar ne este nouă inaccesibilă, ne determină să galopăm aberant în direcții care ne adâncesc mai rău în dileme.
În îl cincilea rând cerem ajutorul acolo unde nu ne descurcăm singuri. Avem familie, prieteni, specialiști în multiple domenii, oricine poate pune umărul sau exprima o încurajare este o binecuvântare.
Și nu în ultimul rând conștientizăm că trec toate și vin apoi altele noi pe care le vrem trecute într-o înșiruire ilogică, imprevizibilă, dar poate tocmai de aceea frumoasă, numită viață.