- 06/09/2019
Ați mers vreodată la un antrenament sportiv al unei grupe de copii? Dacă nu, vă povestesc eu scenariul, că am tot fost spectator: antrenorul este de regulă scorțos, autoritar, agresiv. Greșelile sunt penalizate cu severitate, comentariile aferente fiind întotdeauna mai numeroase decât sugestiile de îmbunătățire.
Iar cei care încearcă să iasă din personajul clasic creionat de înaintași sau școli, suferă de o pasivitate depresivă pentru cursanți, butonează telefonul, stau de vorbă cu alții, generând o plictiseală demotivantă.
Rezultatele sportului românesc se văd deja: sunt mii de școli pentru fiecare sport în parte. Au ajuns mai dese ca farmaciile. Dar singurii care visează să ajungă cu adevărat sus sunt cei școliți afară, acolo unde psihologia sportivă este considerată utilă în sinergia faptelor, iar performanța este privită complex, multidisciplinar.
Dar nu doar sportul suferă de boala asta. La școală este la fel. Indiferent de vârstă, copiii devin niște soldăței buni de executat ordine și aliniat în regulamente. “Eu spun, tu faci și taci!” pare a fi deviza multor dascăli.
În anii ‘80 unii mai sadici (aș jura că sunt ruși) s-au prins că frica este o motivație excelentă. Performanțele sportive obținute prin antrenamentele de tip paramilitar au devenit atunci o realitate. Există totuși două probleme cu o asemenea abordare:
– că nu funcționează pentru toți, iar indivizii cu adevărat buni vor găsi o altă zonă în care să performeze îndepărtându-se de cea care i-a provocat traume sau frustrări în stare continuă;
– în plus chiar și atunci când funcționează, consumul psihologic este uriaș provocând ulterior daune serioase și incompatibile cu performanța pe termen lung (depresii, adicții, diverse alte dezechilibre).
De ce se perpetuează cultura traumei?
Nu doar că oamenii așa au învățat și cred că așa este bine, ducând mai departe ceea ce consideră a fi valoros, dar probabil nici logica nu-i ajută prea mult.
”Și pe mine m-a ciufulit antrenorul și uite unde am ajuns!” este o replică des întâlnită fix la cei care, pe drept vorbind, n-au făcut chiar așa mulți pași ai performanței pe cât cred.
N-am auzit-o nici la sportivi, nici la afaceriști de top. Pentru că și dacă au fost ciufuliți, ei știu că de fapt nu i-a ajutat. Ci doar la cei de nivel mediocru, care supraviețuiesc deloc ușor unei minuscule glorii efemere.
Cu gesturi și vorbe mici, nu crești oameni mari. Cu jigniri, brutalitate, lipsă de creativitate și ioc știință, nu construiești nimic solid.
Poate că cel mai important element care proliferează cultura traumei este ignoranța. Când nu te duce capul, lovești cu vorba sau, mai rău, cu pumnul. Când nu știi câte altfel de abordări poți folosi, când nu poți privi în sus acolo unde creativitatea se dovedește o resursă inepuizabilă, bagi o înjurătura sau un bobârnac.
Trist este că nu doar antrenorii sau profesorii proliferează cultura traumei. Aceștia sunt puternic încurajați de părinții care consideră că “o palmă n-a omorât pe nimeni”.
Că fierul trebuie bătut ca să ia o formă frumoasă (breaking news: corpul uman are cam 5 grame de fier, ia dați cu barosul să vedeți ce iese!), că așa e “bărbătește”, că miștocăreala ieftină este mai eficientă ca exemplul și practica.
O să vă întrebați poate, ce m-a apucat. Nimic, sunt doar niște reflecții personale, cu o concluzie care ar putea ajuta.
De câteva zile cel mic a început antrenamentele pentru sportul său preferat. Din fericire am găsit un club cu management străin, cu metodă patentată de un club uriaș de afară, cu antrenori posesori de idei pe care nu le-am mai întâlnit până acum. Sunt empatici, le arată copiilor când greșesc, nu doar dau din gură, îi motivează pozitiv continuu. Și totul disciplinat și cu autoritate, nu vă închipuiți că e ca la o petrecere câmpenească!
Nu știu cât va dura minunea, copiii se plictisesc ușor și este posibil la anul pe vremea asta să facă un alt sport preferat.
Dar în jurul lor văd și antrenamentele “clasice”. Și aud antrenorii cum țipă și sportivii cum comentează miștocăresc, așa cum au învățat de la cei mai buni, încet, pe sub bărbie.
Cluburile sportive de tot soiul s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Și într-o covârșitoare majoritate proliferează o cultură a traumei și o organizare de tip junglă, în care câștigă cel mai agresiv, nu cel mai bun.
Școlile, mai ales cele de top, tind și ele să facă același lucru. În familie, abuzurile merg mai departe, programate constant de la generație la generație.
Vrem o lume mai bună pentru copiii noștri, dar în numele performanței îi învățăm cum să o creeze pe cea de coșmar. Vrem să fie obedienți, umili când sunt mici, dar brusc să devină răzvrătiți, puternici când cresc.
Concluzia mea doare, mai ales pe cei patriotarzi: cred că doar cei care au văzut cum se face performanța la nivelul cel mai înalt au autoritatea și puterea de a schimba mentalitatea noastă păguboasă. Și sunt prea puțini în țară, dar suficienți cât să îmi confirme opinia.