Resurse Umane

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »

Mai mult ca perfectul

La începutul carierei, lipsa mea de experiență era compensată de o dorință uriașă de a învăța. Am citit enorm, am mers la cursuri și intensiv la interviuri de selecție. E drept că cele din urmă m-au ajutat mai mult la capitolul “Așa nu”, dar asta-i altă poveste. În procesele de recrutare mergeam după buchea cărții. Întâlnirile cu potențialii candidați erau bine pregătite în prealabil, semistructurate, ulterior serios documentate. Da, aveam în program inclusiv întrebările acelea desuete “unde te vezi peste cinci ani?” sau “ce ai făcut relevant în ultimii trei?”. Nu dați cu pietre, nu sunt așa rele precum par și aș putea să scriu o carte cu posibile răspunsuri și interpretarea lor. Niciodată eliminatorie! Până când am întâlnit la una dintre ele potențialul angajat perfect. Cu răspunsuri exacte la toate întrebările mele, cu întrebări la rândul său pertinente, ba chiar și cu un mic carnețel în care puncta esențialul. Omul era incredibil de corect, inclusiv vestimentar. Nu a avut o grimasă care să nu fie la locul ei. Iar interacțiunea mă făcea să mă simt de parcă ...
Citește mai mult »

Întrebările trebuie puse acolo unde își găsesc răspunsul care contează

În grupurile de discuții despre antreprenoriat apare periodic întrebarea: “cum îmi pot motiva angajații?” Cu sutele de răspunsuri aferente, unele corecte, altele exotice, oricum inutile, costisitoare sau greu de implementat. Adesea răspunsul este simplu, dar bine ascuns prin structurile organizaționale. Așa cum și brandul de angajator este determinat de munca de zi cu zi a fiecărui angajat, de acele decizii spontane și mai puțin de procese elaborate și formale născocite prin birouri manageriale. Dar nu o dată mi s-a întâmplat să văd șefi investind în tot soiul de artificii menite să crească motivația și să ridice productivitatea până la cer. Și fiind primii care cad pradă fix demotivării generate de lipsa unor rezultate rapide și pozitive. Și asta pentru că foarte puțini oameni caută răspunsurile acolo unde trebuie. Unii se uită la TV în gura unei avocate ciudate să afle despre vaccinare, alții citesc bloguri scrise de vedete care au făcut școala de dans care să le spună cum să-și educe copiii și avem și categoria managerilor care apelează la tot soiul de consultanți care nu știu că ...
Citește mai mult »

Viitorul sună.

De ceva vreme se simte vântul schimbării în HR și asta înainte de a se instaura prezenta criză sanitară. Una dintre cele mai evidente tendințe fiind schimbarea modului în care este privit angajatul. Dacă până acum conta capacitatea sa de a munci, productivitatea, de ceva vreme auzim în literatura de specialitate termeni total exotici în trecut precum”fericire” (da, din aceea personală),  satisfacție, sens (al vieții în general!), wellness. Există și în HR, ca în orice alt domeniu, o modă, trenduri, influențe, marketing, iar angajatul văzut ca om, personalitate complexă cu nevoi diverse, și nu ca resursă, este noua normă. Pare frumos, un vis devenit realitate chiar, pentru profesioniștii din domeniu. Dar toată grija aceasta excesivă pentru binele angajaților care trece cu mult peste zona profesională, intruziunea într-un spațiu care până acum era considerat intim, are, normal, un scop pecuniar. Astfel mutând atât fericirea, cât și relaxarea sau dezvoltarea personală în spațiile de lucru, angajatul își va petrece tot mai mult timp acolo. Legăturile vor fi tot mai greu de tăiat. Diferența dintre viața personală și cea profesională tot ...
Citește mai mult »

În afaceri, ca și în viață, oamenii vin și pleacă

Îmi amintesc că în tinerețea profesională obișnuiam să cumpăr prăjituri pentru colegii care demisionau. Un soi de party post-divorț, trist dar cu accente vesele, că așa-i în viață, orice sfârșit cu potenţial de înroșit ochii poate înseamna un început care să aducă zâmbetul pe buze. Nu toți primeau această tratație, existau și cazuri în care resentimentele sau supărările ar fi făcut nepotrivită o astfel de experiență. Dar indiferent de final, întotdeauna i-am înțeles pe cei care plecau, fie pentru un salariu mai mare, fie pentru orizonturi profesionale mai vaste, fie pentru țări cu o apă mai caldă ori pentru că pur și simplu își doreau altceva. Și întotdeauna am considerat că oamenii care simt nevoia să meargă mai departe, trebuie lăsați să-și trăiască deciziile. Pentru că în ciuda aparenţelor, întotdeauna există un motiv întemeiat al acestora. Este greu să trăieşti cu un salariu subdimensionat sau un şef întotdeauna încărcat. Într-un continuu plictis profesional. Sau cu demonii bine ascunşi de ochii lumii ai celor cu care îţi împarţi biroul sau existenţa. Iar în ciuda previziunilor negative ale criticilor, ...
Citește mai mult »

Ce alegi: un medic care știe meserie sau unul care are “atitudine”?

Este plină agora online de păreri privitoare la criteriile de selecție care trebuie aplicate la angajare. Și există o unanimitate: contează mai mult profilul personal decât pregătirea profesională. Atitudinea este cea care vinde, nicidecum știința de carte. Într-o țară de mâna a treia, da, contează mai mult să pară că știi, nu că știi, așa cum zice copilul meu mare. Să fii mințit frumos, să fii atras, motivat, fermecat. Dar marile descoperiri științifice, invenții, miracole medicale, nu au fost făcute de șmecherași care știau cum să fenteze un interviu de angajare, ci de oameni tobă de carte. La fel și firmele pe care le vedem acum ca iconice. Marile branduri au în istoria lor oameni care poate personal n-au fost cei mai atractivi sau angajabili. Dar clar au știut cu balonul managementului. Și despre leadership se vorbește obsesiv. Este la modă să fii un șef cool. Dar în situații de criză economică, ciclice și imprevizibile după cum observăm, mai importante decât carisma sunt capacitatea de a lua decizii grele și de a rămâne ferm pe poziții. De regulă, ...
Citește mai mult »

Întrebarea vedetă a interviurilor post-izolare

Nu știu dacă v-ați prins, dar am (re)devenit un fel de Baba Vanga. Deja v-am profețit că vom fi obligați să purtăm măști cu ceva timp înainte ca această idee să devină o certitudine. Așa că mai bag o fisă și vă spun şi ceva din sfera mea de activitate: care va fi întrebarea vedetă la interviurile de angajare atunci când se va termina cu statul acasă. O văd deja fluturată prin articole sterile scrise de consultanți, ca pe un stindard al cunoașterii totale. Are deja fani printre managerii care consideră că resursa umană este doar un creier mofturos prins de o carcasă de plastic cu şuruburi de inox. Şi o consider la fel de (ne)relevantă ca şi sora ei deja celebră “Unde te vezi peste 3 ani?” Fraților! Oameni buni! Creștinii mei! Agnosticii mei! Budiștii mei! Simpaticii mei (vorba vedetei)! CE AȚI ÎNVĂȚAT VOI ÎN IZOLARE? Ce abilități noi ați dobândit? Cum v-ați îmbunătățit profesional și personal? Exact, în contextul în care toate ţarile lovite de pandemie sunt îngrijorate nu doar de răspândirea virusului, ci şi de sănătatea ...
Citește mai mult »

Există proști cu diplomă și deștepți neatestați

Cumva, de când a început școala, mă tot lovesc de discuții care se învârt în jurul necesității diplomelor de absolvire. Sunt ele importante? Sunt esențiale în devenirea noastră profesională? Putem să avem o carieră de succes în lipsa lor? Înainte de a răspunde fac încă o dată precizarea clasică pentru băieții mei: școala, și implicit diplomele care o atestă, nu sunt negociabile în familia noastră. Le vreau în cutia cu acte! 🙂 Să o luăm cu începutul: ce atestă o diplomă de absolvire? Obținerea unei patalamale este (cel puţin în teorie) dovada învățării unor conținuturi și a unor deprinderi considerate a fi esențiale pentru un ciclu de învățare. Există, după cum ştim, instituţii care gestionează toate aceste formalităti şi care se constituie ca un garant al faptului ca acea diplomă nu este o simplă hârtie, ci una cu un caracter oficial. În practică însă, învăţarea formală a unor conţinuturi şi deprinderi nu garantează că persoana respectivă le va putea folosi creativ şi eficient în profesia sa. În plus, nici cei care proiectează aceste ţinte educative nu ştiu întotdeauna să aleagă ...
Citește mai mult »

Disconfortul și învățarea

Mulți dintre noi, adulții, au uitat poate, dar pentru a învăța să scrie, au avut nevoie de multă răbdare și exercițiu. Uneori mușchii mici ai mâinii se blocau sub presiunea efortului depus, alteori deveneau dureroși zile în șir. Nu a fost ușor și dacă n-ar fi existat motivația de a trece peste disconfort, am fi rămas probabil nealfabetizați. Acum scriem la foc automat, fără să mai conștientizăm fiecare literă, legătură, algoritm. Și practicarea unui sport ne învață câte ceva despre disconfortul din învățare. La început abia miști, abia pricepi reguli, abia ce poți imita niște mișcări ale antrenorului. Punctul maxim de frustrare apare atunci când ajungi să te doară fiecare părticică din corp și, cu toate acestea, trebuie să te antrenezi în continuare. Dincolo de el începe creșterea și perfecționarea. Orice abilitate se dobândește greu. Uneori cu dificultăți fizice, alteori mentale, dar cel mai frecvent schimbarea veritabilă și performanța “dor”, mai ales la început, pe toate planurile. Lucrând cu copiii, am realizat că noi, oamenii, venim deja pe lume echipați pentru a face față disconfortului din învățare. Piticii ...
Citește mai mult »

Ce înseamnă “neatractiv” în piața muncii

Observam zilele trecute într-o postare pe LinkedIn că unele departamente de HR încă gândesc lucrurile rudimentar și înapoia timpurilor, făcând acolo referire inclusiv la cele care, deși reprezintă firme neatractive în piața muncii, vor să externalizeze recrutarea bugetând salarii de subzistență. Probabil asta ne va tăia definitiv de pe lista de potențiali furnizori de servicii, dar așa cum am declarat public în numeroase rânduri, oricum puține astfel de departamente ne (mai) cheamă la negocieri. ”Ce înseamnă firmă neatractivă?” m-a întrebat acolo cineva și pe bună dreptate. Neatractivitatea există în piața muncii dintotdeauna, doar că azi o îmbrăcăm în termeni pompoși când vine vorba despre organizații. Nu mai putem spune că au management varză sau că sunt praf, ci o dăm diplomat în lipsa brandului de angajator. Și candidații pot fi neatractivi, și nu la fizic mă refer, dar nu mai este corect politic să recunoaștem, putând fi astfel acuzați de atitudini discriminatorii. Să o luăm așadar pe rând. Ce înseamnă o companie/ organizație neatractivă? Este simplu: o firmă care nu poate atrage talente. Le respinge încă din anunțul de angajare cu formulări ...
Citește mai mult »