- 30/12/2017
Cezar a început să aibă idei tot mai clare despre povești, ba chiar pe lângă titlu spune și un rezumat scurt să se asigure că iese ce trebuie.
Aseară a cerut o poveste despre un om care avea multe tablouri și a vrut să scape de ele. Este important de știut că tablourile sunt vorbitoare.
Așa că m-am conformat și am început povestea cu a fost odată un om care avea multe tablouri: cu animale (pisici, câini, cai), cu peisaje (mări, munți, câmpii), cu fețe împărătești, cu mutre mai puțin nobile, multe și diverse așadar.
– Avea chiar și cu flori! a completat scenaristul principal.
Dar de multe ce erau începuseră să fie greu de păstrat și curățat așa că a început să dea din ele. A păstrat doar câteva…
– Șase mai exact! precizează cel mic.
Șase portrete ale rudelor sale. A dat câteva prin vecini, a donat unor orfelinate, a dus la școală, ba chiar și la Primărie.
Dar cu timpul oamenii care au primit tablourile au realizat că e ceva ciudat cu ele. De exemplu, cel care avea tabloul cu pisica auzea mieunături în casă, deși el nu avea un astfel de animal de companie. Cel cu calul auzea ihăieli, deși nu avea cal, cel cu câinele hămăieli, deși nu avea cățel.
– Iar cel cu florile auzea cum le udă o apă, deși el nu avea flori, a venit și cel mic cu variațiunea pe aceeași temă.
Așa că oamenii s-au întors cu tablourile înapoi, spunând că sunt ciudate. Erau așa de speriați încât deja dădeau semne de violență.
Dar colecționarul, calm și împăciuitor, i-a rugat să le păstreze, explicându-le că dacă lor le e greu, care au un singur tablou, el ar putea să o ia razna din cauza vacarmului întregii colecții.
Oamenii l-au înțeles și au păstrat tablourile vorbitoare. Până la urmă e de folos puțină ciudățenie în viața tuturor.
Aceasta a fost povestea mea, pe care copilul mic a declarat-o la fel de amuzantă ca aceea cu “Te pup, pa, pa!”.
(Poza este de pe Emag. Dacă vreți tablouri vorbitoare totuși în altă parte trebuie căutat.)