Copilul meu mare, pe care îl veți auzi vara aceasta și mai mult la radio, a fost implicat într-o campanie de promovare a Campionatului European de fotbal U21, țara noastră numărându-se printre organizatori. Iar cel mic e obsedat de fotbal.
Deci n-am putut să nu urmăresc turneul în care, deși am fost gazde onorabile, am eșuat în a face o “figură frumoasă” pe teren.
N-am să scriu despre fotbalul românesc, deși îmi sunt destul de clare cauzele eșecurilor lamentabile și repetate. Performanța cere sisteme funcționale de organizare, selecție, evaluare, ori în România nici baze sportive decente, în care să se antreneze copiii, nu prea mai avem.
Dar am să mă întreb, retoric, câte ceva despre surpriza turneului: Ucraina, care deși este în război de ceva vreme, iar sportul este unul dintre domeniile intens afectate, a reușit să se califice în semifinale.
Eu nu consider surprinzătoare această reușită. La Euro 2020 cel mai frumos meci mi s-a părut cel dintre reprezentativa mare a ucrainienilor și Macedonia de Nord, încheiat 2-1. Se joacă fotbal pe oriunde vă așteptați, numai în România pare că am uitat cum se face.
Ca și noi, ucrainienii consideră fotbalul cel mai frumos sport, de aceea este și cel mai popular. Dar ca să vedem de ce azi se descurcă pe teren așa cum o fac, ar trebui să dăm ceasul înapoi cu 10 ani, atunci când jucătorii de azi erau juniori.
Ar trebui să vedem, așadar, care sunt sistemele lor de selecție și pregătire. Cum arătau meciurile pe care le jucau atunci și care le-au devenit repere. Care este mentalitatea cu care au fost crescuți, devenindu-le mantră.
Și după ce aruncăm o privire în trecut, ne uităm la prezent: când ești în război, te porți ca în război. Ești încrâncenat, determinat, vrei să câștigi cu orice preț. Din punct de vedere mental, pentru cei puternici a se antrena cu sirenele de război pe fundal, reprezintă un atu. Hăuiala suporterilor de pe stadioane devine, prin comparație, liniște, echilibru, motivație. Dar oare cum au devenit așa puternici?
Eu mi-aș dori ca cei implicați direct în fotbalul autohton să-și pună aceeași problema ca mine: de ce unii reușesc în ciuda tuturor obstacolelor și noi nu putem deși chiar avem tot ce ne trebuie? Nu cumva privim cu ochi critici binecuvântările, cu o frică acerbă provocările și cu o viziune îngustă performanțele?
Ar ajuta analize crude, constructive, pe toate palierele. Nu marea boceală națională colaborată cu perpetua aruncare de pisică moartă de la unii la alții.