Luni am avut o zi ciudată. Am fost lipsită de energie, apatică, dar cu un soi de agitație interioară inexplicabilă. M-am târât prin timp, am funcționat, dar mi-a fost greu să-mi explic ce am.
Seara, copilul cel mare m-a anunțat că au trecut doi ani de la accidentul lui. Unul care ne-a cam pus pe jar la momentul respectiv. Pentru că în preajma banchetului din clasa a opta, fiind la o petrecere aniversară, s-a lovit destul de serios la piciorul drept, ajungând de urgență cu ambulanța la spital. Unde a fost cusut mai ceva ca o plapumă, având în prezent o uriașă cicatrice pe picior.
Trebuia să îmi fi dat seama. Cumva pozele de la banchet care inundă Social Media în perioada asta mă fac să mă simt ciudat și știu că de atunci mi se trage. Dar n-am ținut minte ziua exactă, n-am imortalizat-o, n-am notat nicăieri. Am destule care mă bântuie și așa.
De fapt toată perioada asta a începutului de iunie îmi este grea. Să vorbesc cu el la telefon în sunetul ambulanței a fost doar începutul. A urmat o perioadă în care a trebuit să schimb bandaje, privind rana în superbitatea ei, să o camuflez în pantalonii de costum la banchet, să-l văd suferind fizic și totuși rezistând în pregătirea unui examen care se apropia.
Și nu este un caz singular. Luna mai este pentru mine o continuă retrăire a unei traume mai urâte: moartea surorii mele. În mai o aniversam, în mai o pomenesc acum, într-un mai îndoliat am aflat de moartea ei, când ne pregăteam de o altă înmormântare. Nu trebuie să mă uit în calendar să știu că se apropie ultima lună de primăvară, o simt visceral oricum.
Dar nu doar timpul are memoria lui afectivă. Și locuri, obiecte, gesturi. De exemplu, faptul că am văzut o eclipsă din curtea spitalului în care mama își trăia ultime zile sau că în așteptarea surorii mele care a murit în stăinătate, se sărbătorea orașul de baștină cu serbări câmpenești și artificii, conferă acestora puteri urâte asupra mea. Eclipse, artificii, concerte, le văd acum cu nod în gât, le consider nesuferite, le evit.
Amintirile trec dincolo de rațiune, iar cele negative bântuie chiar și atunci când par uitate.
Multe din traumele noastre majore vin neprogramate, lovesc accidental. Nu alegi să se îmbolnăvească cineva apropiat sau să treacă prin accidente. Nu alegi să fii hărțuit, atacat sau lovit de cine mai știe ce ghinion major. Nu mai spun despre doliu, care și în bolile incurabile vine tot când vrea el. Dar pentru a scăpa de stafiile bine ascunse pe care le lasă în urmă, avem mult de lucru cu noi înșine și/sau însoțiți de specialiști.
Pe mine mă ajută să vorbesc sau scriu despre ele. Pe alții să tacă un timp. Eu mă plimb, parcă fugind de ceea ce mă bântuie. Alții se închid în cameră. Eu am nevoie de liniște. Alții de agitația care să le acopere gândurile. Pe mine mă ajută să mă îmbrac colorat, nu am suportat doliul, nu l-am purtat, simțeam că înnebunesc. Pe alții să poarte haine cernite indiferent de supărare. Eu fac curat în jur, de parcă mă curăț și pe mine de păcate cu aspiratorul. Alții zac înconjurați de haos pe canapea.
Atât timp cât nu provocăm rău nouă sau altora, orice strategie de a face față durerilor noastre este bună, indiferent ce spun cei din jur. Aici e cheia: să nu distrugem, să nu ardem podurile spre realitate și lume, să nu provocăm la rândul nostru noi traume, să nu băltim la infinit în nefericire. În rest, oricât de straniu ar părea altora ce facem noi, e problema lor.
În plus, putem alege oricând să clădim amintiri frumoase și conștiente peste cele vechi și dureroase. Pentru că tot dădeam exemplul cu eclipsa, la precedenta am tăiat niște radiografii vechi, găsite în casă, cu ai mei și ne-am hlizit lângă geamul bucătăriei încercând să dibuim mușcătura din Soare. A fost amuzant, am râs, îmi amintesc cu drag de asta.
Tuturor ne e greu, mai ales că purtăm uneori traume pe care nici nu am apucat să le trăim conștient. Dar asta este regula jocului, nu ne putem lupta cu tot ce ne este dat, și totuși în ciuda durerilor trăite putem lucra la fericirea noastră. Chiar dacă în zilele noastre nu pare social acceptat să suferi după cum îți vine.