Fulgul de zăpadă

  • 11/01/2022

A venit timpul pentru o nouă poveste de adormit copiii cuminţi. Una de sezon, cu dor de iernile şi zăpezile copilăriei mele:

A fost odată ca niciodată un mititel strop de apă. Și, dacă îmi citiți poveștile, știți deja cum era picul nostru, unul ca oricare altul: nici prea mare, nici prea mic, nici chiar bebeluș, dar nici bătrân, nici prea limpede, dar nici tulbure nu părea.

Stropul nostru călătorea prin natură așa cum îi era destinul. Mergea prin pământ, pe la rădăcinile florilor şi ale copacilor. Ajungea prin râuri şi lacuri unde înota alături de nuferi, broscuţe şi lebede. Urca apoi uşor până la nori, de unde ploaia îl aducea mereu jos, printre noi toți.

Şi trăia întâmplari care mai de care mai palpitante. De exemplu, într-o zi călduroasă de vară, a ajuns în găleata cu apă dintr-o gospodărie de la ţară. Iar de acolo un bou bătrân şi cam chior l-a înghiţit pe nerăsuflate. Doamne, ce călătorie! Altă dată, căzut din cer ca o ploaie mărunțică şi neaşteptată, a aterizat pe nasul unei şcolăriţe care l-a şters repede cu mâneca uniformei. A crezut că aici i se încheie drumul! Dar s-a trezit apoi din nou în nori, de unde ştia că nu se pierde niciodată. A văzut furtuni care îngenunchiau păduri, a însoţit fulgere ucigaşe şi a fost asurzit de bubuitul tunetelor. S-a trezit inundând, fără voia sa, sate întregi de oameni.

Deşi viaţa stropului de apă era, după cum băgăm de seamă, palpitantă și deloc plictisitoare, lui tot i se părea că trăieşte degeaba și insignifiant. Că mic cum este nu poate fi de ajutor cu nimic. Ba chiar se simţea vinovat pentru răul pe care îl provocase, fără voie. Şi uite aşa devenea tot mai trist şi îngândurat în timp ce-şi purta drumurile în circuitul său dintre cer şi pământ.

Doar că, după cum v-am spus, picătura din povestea mea era cam tânără să ştie câte o pot aştepta în perpetua sa existență. Și într-o zi ca oricare alta, stătea abătută pe acele unui brad cam zgribulit.

Ceilalţi copaci îşi pierduseră deja frunzele, vremea devenise rece şi mohorâtă, păsările se împuţinaseră, iar animalele stăteau mai mult ascunse. Nu înţelegea ce se întâmplă şi încerca să se bucure de nesperata căldură a soarelui, care se lupta să răzbată printre nori. Și cum razele deveneau mai puternice, a simţit că se transformă în aburul acela uşor care o duce spre cer.

Doar că de această dată, pe măsură ce urca, se întâlnea cu frigul iernii, care îi da alte puteri. Iar stropul se metamorfoza în ceva nou, nemaiîntâlnit. S-a trezit astfel plutind prin văzduh alături de alţi fulgi uşori de gheaţă. Și a ajuns din nou pe pământ, acolo unde unul peste altul stropii înghețați alcătuiau un înveliș surprinzător, alb și pufos.

De această dată oamenii nu mai bombăneau la vederea lui! Nimeni nu-şi scotea rapid umbrela. Copiii nu mai fugeau grăbiţi spre casă. Toată lumea părea bucuroasă de venirea zăpezii.

Transformat în fulg de nea, picul nostru de apă a uitat de tristețe. Şi a continuat să călătorească, să se transforme şi să se bucure până în zilele noastre. S-ar putea chiar să vă întâlniti cu el în zilele călduroase de vară, în aburul ceței tomnatice sau atunci când construiți un om de zăpadă.

Iar eu am încălecat pe o şa şi v-am pus povestea aşa. V-a plăcut povestea mea?

Dacă vă plac poveștile mele, vă aștept și pe canalul de YouTube “Povestile Valentinei“. Lăsați-mi drept răsplată un like, subscribe sau comentariu! ❤️