Am apucat să văd și eu filmul dezbatut intens în perioada aceasta atât în presă cât și pe rețelele de socializare, care a generat meme-uri și replici fixate deja în memoria colectivă. Mă refer, desigur, la “Don’t Look Up“, despre care se spune că fie îl adori, fie îl detești.
Ei bine eu nici nu îl iubesc, nici nu îl desconsider. Zic că punctele sale tari sunt momentul absolut fantastic al lansării, după deja doi ani pandemici și zbuciumați, un umor nou, proaspăt, diferit și câteva personaje conturate spectaculos de actori pe care îi știam buni, dar tot au reușit să mă surprindă.
Don’t Look Up este un altfel de film despre apocalipsă. În locul supereroilor care să salveze planeta avem niște oameni de știință care încearcă din răsputeri să convingă omenirea că planeta are nevoie de salvare. Iar în locul geniilor malefice care să le încurce planurile, avem o pleiadă de tâmpiți care o fac cu mai mare succes.
Deși a fost lansat la începutul lui decembrie, anul trecut, filmul nu este o metaforă despre pandemie, antivacciniști și doctori, așa cum s-ar crede. Scenariul a fost scris înainte de prezenta criză sanitară și a avut ca punct de plecare amenințarea schimbărilor climatice tot mai vizibile. Deși e construit creativ și deștept, există posibilitatea să fi rămas o peliculă oarecare dacă și contextul lansării ar fi fost unul oarecare.
Filmul este, așadar, despre tembelizarea umană, individuală și în masă, care este evidentă și care se manifestă nu doar în crize de nivel planetar.
Și nu iartă pe nimeni: nici pe cei “buni”, nici pe cei “răi”. Inclusiv personajele jucate de Leonardo DiCaprio și Jennifer Lawrence au propriile lor momente de idioțenie crasă, fac alegeri personale dubioase, sunt incapabile să se coboare la nivelul de înțelegere al publicului larg. Figurile politice par parodiate, dar viața bate filmul dacă ne uităm la cei mai recenți președinți americani (și nu numai). Cât despre psihologia grupurilor sociale se scrie și se cercetează de mult, n-ar trebui să ne mai surprindă în zilele noastre.
Recunosc că filmul merită toată vâlva. Însuși faptul că a reușit să polarizeze, asemeni scenariului, opiniile și analizele, mi se pare genial. Iar fiecare îl vede în cheia lui.
În ceea ce mă privește (și trebuie să atenționez că urmează un spoiler!), chiar finalul este cel care m-a pus pe gânduri. Apocalipsa a prins personajele în momente mai mult sau mai puțin calculate, dar asumate. Iar când a început să ruleze genericul, exact asta m-am întrebat: eu cum aș alege să petrec sfârșitul lumii?
Cred că îmi dați dreptate: răspunsul la această întrebare spune totul despre prioritățile și esența existenței noastre efemere. Cauți salvarea, deși este clar că nu poate exista? Te zbați? Plângi? Faci o friptură? Ciocnești cu prietenii? Eu încă mă gândesc.