Înainte de a vă povesti despre scurta noastră experiență turistică autohtonă, voi împărtăși o coincidență stranie: de câte ori plecăm de acasă, nu doar că ni se strică pompa/ dispare o pisică/ moare frigiderul e.t.c., dar apare sigur o știre din aceea cum nu sunt multe într-un an. De exemplu, pe străzile Romei am aflat la radio despre moartea lui Amy Winehouse, într-o vacanță superbă în Grecia am făcut imprudența să deschidem televizorul și am dat de năpasta incendiului de la Giulești, în care au murit bebeluși fără vină, iar de data aceasta am avut explozia teribilă din Beirut. Ducându-mă mai departe în adolescență mi-am amintit de celebra lovitură de stat din august ’91 în care a fost implicat Gorbaciov și care a dus, în acea iarnă, la destrămarea Uniunii Sovietice. Eram într-o tabără estivală. Shit happens, mai ales când sunt eu în pauză și nu mai pot păzi lumea! 🙂
Lăsându-mi superputerile la o parte (*), am fost pe litoralul nostru drag, deși am jurat că nu calc, pentru că nu-l tolerez decât prea puțin și abia după ce trece vara, când rămân în picioare doar stabilimentele serioase. Dar deja copilul cel mic ne bâzâia că toți prietenii lui au fost deja plecați de mai multe ori, iar cel mare merita pedepsit cu ceva timp de calitate petrecut cu părinții și fratele. Deci Căpitanul a purces la a organiza o ieșire accesibilă rapid.
Am stat la unicul hotel la care mergem de fiecare dată. În general experimentele din zonă se sfârșesc fie cu nervi, fie cu toxiinfecții alimentare, deci varianta cunoscută a fi sigură este întotdeauna și cea mai bună.
Foto: O panoramă din balconul camerei, în centrul căreia stă o perpetuă, incertă și hidoasă ruină.
Încep cu babilonia. Litoralul nostru este o Românie în miniatură: mult urât, paragină și nepăsare, oameni polarizați, sărăcie, amatorism, nepăsare pentru reguli, mediu sau oameni. Oricât de frumos sau îngrijit ar fi un hotel, când ieși de pe poarta lui dai de o lume care n-are cum să-ți placă.
Din fericire în timpul săptămânii am dat preponderent de oameni ca noi: care fug de aglomerație și grobianismul care se insinuează deseori în mulțimi. La căratul bagajelor din această dimineață (vineri) deja apăruseră personajele fără mască sau cu durere în dos de alte reguli la lift.
Dar chiar și hotelurile ok au preluat din dorințele marei mase de clienți, care nu-mi sunt deloc pe plac. La cină neapărat trebuie să apară o dizeuză care provoacă mesenilor dureri atroce în zona O.R.L. (în cazul nostru s-a spawnat și un băiat, la fel de netalentat), preparatele congelate, cele mai ieftine și ușor de pregătit, sunt la mare cinste, iar prăjiturile de plastic pentru desert un must-have. Prețurile în schimb sunt mari, pentru că așa se face profitul la noi: vinzi junk food la preț de haute cuisine.
Din fericire, criza a ponderat puțin din atitudinea superioară a celor care deservesc clienții. Din nefericire vechile metehne ies neașteptat la suprafață, semn că e nevoie de multă foame pentru o schimbare profundă în industria ospitalității.
În ciuda a ceea ce mi s-a spus, litoralul este prea aglomerat față de nivelul meu de toleranță, chiar și în timpul săptămânii. Promenadele sunt pline, la piscină greu găsești loc (regulile de distanțare au micșorat numărul șezlongurilor). Există însă și plaje pe care nu se înghesuie nimeni.
Foto: Covid-19, Distanțarea pe plajă
Acolo, departe de urâțenia hotelurilor și pensiunilor construite alandala, a oamenilor care vin și își pun prosopul în buza baldachinului tău, am regăsit puțin din Seninia. Am reușit să-mi golesc mintea de gânduri, să o umplu de zgomot de valuri și pescăruși, de soare și nisip, de miros de alge. Până m-a trezit din visare izul de hazna, omniprezent pe litoralul nostru.
Despre regulile impuse de pandemie, deși sunt frustrante, lumea le respectă. Cel puțin în majoritatea zonelor frecventate de noi. Este enervat să tot pui și scoți masca, ca și client la restaurant nu știi ce să faci cu ea, iar unii ospătari îngrijorează când apar cu fruntea exagerat de roșie și îmbrobonată de transpirație, respirând de parcă sunt în prag de apoplexie.
Foto: Mascații, versiunea 2020
Una peste alta a fost o ieșire plăcută. Prea scurtă și ciudată cumva, din cauza vremurilor, dar poate tocmai de aceea memorabilă.
Nu știu dacă a fost un prim episod al vacanței sau singurul din vara lui 2020, pentru asta rămâne să mă citiți în continuare. Pentru că, vorba ceea, nici nu știți ce pierdeți!
(*) pentru cine a ajuns pe aici întâmplător și pentru prima oară, autoarea suferă de puseuri autoironice.