- 06/06/2018
Cu ceva timp în urmă, pe grupul de discuţii al Domneştiului, un consătean a postat un anunţ prin care își dădea spre adopţie căţelul, adult deja, pentru că nu mai avea timp de el şi nu-l putea îngriji corespunzător. Bineînţeles că a început corul oprobiului public cu refrenul “câinelui îi este mai bine lângă stăpân”, condimentat de “ce fel de om eşti că îti abandonezi patrupedul”, asta într-o comunitate care încă arunca puii de animale pe câmpii ca să le dea o şansă la viaţă.
Cumva eu l-am înțeles pe om, ştiu persoane care chiar au fost nevoite din cauza unor circumstanțe critice să se despartă de prietenii necuvântatori, deci mi-am închipuit că şi omul nostru trece prin perioade similare. Şi măcar caută soluţii optime, nu își zvârle câinele în stradă, ca pe o măsea stricată.
Duminică a murit Trifoi, iepurele casei.
Ne-a fost adus cadou, pe post de viitoare friptură, dar evident că nu a încăput în cuptor. A umblat un timp prin curte, până ne-am dat seama că de frică încerca să se ascundă şi rămânea blocat în locuri inaccesibile. Apoi a avut un ţarc, dar nici acolo nu era fericit, tot căuta ascunzători. A primit apoi o cuşcă, în care a supravieţuit doi ani. Din păcate supra-alimentarea (devenise aproape o obsesie a tatălui meu să îl hrănească) şi viaţa sedentară i-au generat obezitate. Şi de aici au aparut problemele.
Am vrut prin iarnă să-i găsesc alt stăpân. Dar cumva era al casei, al familiei şi mi-a fost greu. Ce-i drept nu era uşor nici cu el, locuinţa sa trebuia curăţată periodic şi mutată după cum cerea clima, a avut nevoie de veterinar, uneori era agresiv. Iar eu am destule pe cap. Şi ceilalţi ai casei la fel.
Evident că după şoc au început vinovăţiile: nu era mai moral să-l fac friptură şi să-i cruţ existenţa? Sau măcar să-l fi dat spre adopţie la momentul oportun?
Atunci când l-am primit ca ingredient sau când mi-a trecut prin cap ideea despărţirii, evident că am privit soluţiile astea ca fiind imorale. Şi dacă ceream opinii publice, aş fi primit acelaşi răspuns unanim. Acum, că Trifoi e mort, perspectiva se inversează: e imoral că nu am făcut nimic dintre cele două, dat fiind faptul că îngrijirea unui iepure nu era tocmai o prioritate a noastră.
Acum că am simţit pe pielea mea ce greu este să iei o decizie corectă, mi-am dat seama de ce am empatizat, de fapt, cu domnul care îşi dona căţelul la noi în comună. Ce făcea el poate fi privit astfel ca un act de generozitate și putere sufletească.
Religia, educaţia morală, legea ne învaţă să privim lumea în bine şi rău. Realitatea este că un bine actual poate însemna un rău viitor. Naşti un copil pentru că avortul este imoral, dar îl arunci într-o viaţă plină de neajunsuri şi dureri. Sau faci un rău într-un scop pozitiv: furi mâncare pentru că nu ai ce să pui pe masa copiilor tăi. Sau te desparţi voluntar de animalul de companie pentru a fi mai bine îngrijit.
Care este baricada corectă? Evident că unii se vor grăbi să se poziționeze. Alţii, ca şi mine, o vor alege de nevoie, ştiind că oricât de buni şi neprihăniţi şi inteligenţi ne-am crede, tot o putem da în bară cu moralitatea noastră fără de cusur.
Îmi pare rău de Trifoi, ar fi putut avea o viaţă mai bună sau, oricât de cinic ar părea, un gust divin. Grădina Zoo Neacşu e mai săracă acum.