O scurtă vizită în orasul meu natal mi-a amintit un episod amuzant (*) din copilaria mea:
După o îndelungă așteptare, locul de joacă din Parcul Mare a fost renovat. Motiv pentru care părinţii ne-au scos din casă în noua “minune” arhitectonică plină de metal şi mirosind încă a vopsea. Singura chestie mai interesantă de acolo părea a fi un tobogan nou, înalt pentru standardele de atunci, o imitaţie naivă a unui castel medieval ţipător colorat. În rest aceeaşi tristeţe acoperită temeinic de vegetatie.
Odată ajunsă în minunea metalică, cea mai interesantă activitate pe care am găsit-o împreună cu sora mea a fost să ne strâmbăm în fel şi chip la o pereche care stătea surprinzător de serioasă și imobilă pe o bancă din apropiere. Şi dă-i şi scoate limba, roteşte de urechi, şifonează obrajii, benoclează ochii, toate într-un efort teribil pentru că trebuia să ne abţinem de la râsul nebun care ne încerca. Decreţei crescuţi cu milioane de interdicţii la şcoală şi pe stradă, dar libere acasă, aşa am simtit noi că ar merita nişte oameni complet străini, cărora nu le datoram obişnuitul salut întors mai mereu într-un rictus acru sau răspunsurile de complezenţă pentru întrebări totalmente irelevante.
Bucuria n-a durat mult pentru că ochii vultureşti ai mamei (care altminteri suferea serios de miopie) ne-au văzut grimasele exotice şi ne-au trimis forțat la bază. Oricum castelul fusese cucerit, iar vegetaţia era eminamente plictisitoare!
Acasă discuţia a fost edificatoare: noi n-am știut să spunem de ce ne strâmbam, iar mama a fost pusă în încurcătura de a explica abominabilul faptei noastre. După câteva încercări nereușite, a concluzionat într-un final că în afara lipsei de respect pe care am avut-o faţă de nişte oameni, acel cuplu ar fi putut avea copii. Iar acei copii ar fi putut ajunge la grădinița la care lucra ea ca educatoare. Şi ce ar fi zis părinţii despre calităţile ei profesionale, dacă propriile sale odrasle se strâmbă ca apucatele în parc?
La câte grozăvii făcusem, unele mult mai picante ca scosul limbii către nişte necunoscuţi, mi s-a părut stranie strădania mamei de a fi convingătoare.
Privind cu ochii de acum, situaţia pare alta. Cuplul acela nefiresc de serios, care nu a avut nici măcar o grimasă la strâmbăturile noastre, era probabil format din ştiuţii securişti care culegeau impresii despre modul în care populaţia percepe eforturile susţinute ale partidului și conducătorilor iubiți. Nu cred că nişte oameni obişnuiţi, proletari de-ai noştri, ar fi putut avea o reacţie atât de profesionistă: să nu zâmbească sau să se strâmbe înapoi, să nu ne zică ceva ca să ne bage limba în gură și mințile în cap sau să se enerveze măcar un strop.
Iar îngrijorarea mamei mele ar capăta altfel de nuanţe. Dar luând scenariul original, aş putea spune acum, peste mulţi ani, că mama a făcut o treabă bună în ceea ce mă priveşte, în ciuda copilăriei mele vioaie. Nu mai plâng când nu primesc ciocolată, sunt politicoasă şi chiar empatică în limita posibilităţilor.
Amintirile mele au, evident, o morală: deseori văd îngrijorări exagerate legate de aspecte superficiale ale educaţiei copiilor (nu salută, nu-şi ţin în frâu nervii la 3 ani, plescăie, au mici sau mari eşecuri, rebeliuni), deşi preocupările reale ar trebui să fie (și) altele. Educaţia este un proces cu bătaie lungă – un copil care nu salută, nu mănâncă sau are momente de pierzanie, nu îşi va petrece toată viaţa la fel. Ba mai mult, este posibil ca unul care experimenteaza mult şi pune serios la încercare nervii părinţilor, să fie un adult echilibrat, capabil să-şi trăiască şi accepte viaţa cu toate provocările ei. Iar altul cuminte și comod pentru familie să devină apoi anxios, depresiv sau dependent.
Mama m-a pregătit aşadar pentru vremuri grele şi m-a făcut să înţeleg despre mine şi alţii lucruri care mă ajută mult chiar și acum. Între timp m-am prins singură că nu-i frumos să mă strâmb la oameni.
(*) Acum pare amuzant. Atunci a fost doar… revelator.
(**) În instantaneul de mai sus, pentru care îi mulțumesc soțului meu, admir noul Parc Mare, acum mult mai generos cu joaca celor mici.