
V-am spus deja că un an din viață mi l-am petrecut ca învățătoare. La țară. Apoi am fugit disperată de sistemul care, încă de pe atunci (1900 toamna), se anunța a fi nereformabil.
A fost o perioadă frumoasă datorită provocărilor profesionale și cumplit de urâtă din cauza neajunsurilor financiare cuplate cu seria de provocări fizice și psihice: naveta la țară nu este de loc ușoară (costurile transportului fiind oricum plătite din minusculul salariu), iar lucrul într-un context aproape medieval aduce cu sine o nevoie stringentă de antidepresive.
Mediul rural a fost și rămâne în urma timpurilor: copiii de acolo erau isteți și recuperau ușor, dar veneau la școală total lipsiți de stimularea intelectuală obișnuită. Nu știau poveștile copilăriei, culorile, repere spațio-temporare, nu puteau mânui creioane, nu văzuseră acuarele sau plastilină deși frecventaseră grădinița.
În plus erau foarte eterogeni, după cum am mai povestit pe aici: de la un copil evident supradotat, la copii normali și copii cu tulburări intelectuale sau din spectrul autist.
Alfabetizarea tuturor, în același timp, părea și era imposibilă.
Din fericire, o ilustră Doamnă Profesoară care mă pregătea la acel moment pentru admiterea la facultate, mi-a dat o idee salvatoare: să tratez actul de predare diferențiat, ca la clasele de simultan.
Pentru cei care nu știu, clasele de simultan erau (și poate mai sunt) acelea în care învățau copii de vârste diferite, adunați astfel din motive logistice. Când într-un sat există cinci copii de 6 ani, trei de 8 și doi de 10, se formează o singură clasă, iar actul educativ este adaptat grupelor de vârstă.
Așa am procedat și eu: i-am împărțit în trei grupe oarecum omogene nivelului de abilități și cunoștințe și cu unii făceam matematică, cu alții învățam cititul, cu unii scriam, cu alții desenam, astfel încât să am timpul necesar de a lucra cu fiecare în parte.
A fost un succes de care sunt și acum mândră și recunoscătoare celei care l-a fundamentat. Toți au învățat să scrie și să citească, exceptând fetița cu autism pe care am reușit totuși să o ajut să colaboreze în timpul orelor și să finalizeze diverse sarcini școlare. Poate dacă aveam mai multă experiență sau măcar informații, dacă erau mai puțini elevi sau dacă aveam ajutor suplimentar din partea cuiva, reușeam mai mult.
Dar acest text nu este despre faptele mele de vitejie. Ci despre contextul actual: mai pot face în ziua de azi cei care educă astfel de artificii?
Răspunsul este categoric NU. În primul rând părinții ar fi cei care ar comenta, ar critica, ar desființa. Parcă văd posturi pe Facebook despre discriminarea elevilor, timorarea și demotivarea lor sau neprofesionismul unei astfel de individe care cuplează desenul cu matematica în aceeași oră. Orarul devenit viral și rugul public arzând. Apoi, cu siguranță, cei care conduc destinele educație s-ar sesiza, ar penaliza, ar interzice.
Totuși problema avută de mine se păstrează în mediul rural. În plus, copiii supradotați de oriunde își găsesc rareori profesori disponibili să-i stimuleze cu adevărat, tocmai pentru că a lucra diferențiat cere TIMP.
Iar cei care îi educă au ajuns să fie legați de mâini și de picioare. Ți se spune ce nu ai voie să faci, primești avertismente și amenințări. Nu doar că nu ești ajutat, dar sistemul pune piedici la orice pas, deși descentralizarea și reforma au început în 1990. Hârțogăraia, birocrația, șicanele consumă inutil energia și neuronii.
Se interzic din pix auxiliarele, uitând că la clasa întâi asta înseamnă să scrii ca învățător pe zeci de caiete literele sau cifrele model. Ca pe vremea mea, atunci când umblam prin autobuze cu câte 50 de caiete în sarsana.
Se doresc cu ardoare manualele unice, uitând că nevoile educaționale în România sunt extrem de polarizate, chiar dacă de la București toți elevii și profesorii sunt văzuți la fel: numere & ștampile.
Aș vrea să cred că ne întoarcem în trecut: atunci aveai totuși o oarecare libertate la clasă, cercetarea pedagogică precedea orice decizie de schimbare din sistem, iar pregătirea profesorilor era constantă.
Din păcate este doar o involuție. Una imensă și perversă, cu promisiuni salariale care amorțesc revolta.
În primăvara lui 1900, când eram eu profesor de română, latină și franceză (școală mică, clase puține) aveam 25% în plus la salariu, „spor de rural”. Țin minte și acum, au fost aproape 2500 de lei. 120 de lei/lună abonamentul la RATA, erau cca 20 de km de oraș.
În ’96, ca învățătoare debutanta, nu am avut decât spor de muncă 🙂 Mi-e rușine să spun salariul, îmi amintesc că mi-am luat într-o lună abonament, o vopsea de păr și o pudră și gata banii. Locuiam cu ai mei din fericire.
1996, înseamnă că eu cu 1990 am fost înaintea erei noastre 🙂 Încă mai erau urme nelichidate din vechiul regim 😀