- 07/10/2019
Cred că au trecut 3 ani de când mi s-a cerut să spun ca poveste de adormit copiii o întâmplare cu o uşă. Iar aseară mi s-a cerut un bis şi am avut ceva emoţii că nu mi-o mai amintesc întocmai. O las aşadar scrisă aici pentru eventuale repetări, mai ales că am realizat acum de ce nu mai vrea copilul să arunce la coșul de gunoi absolut nimic 🙂
A fost odată ca niciodata, ca dacă n-ar fi fost, nici n-aş mai avea ce povesti. A fost odata o casă ca toate casele: nici prea mare, nici prea mică, nici prea nouă, nici prea veche, nici prea frumoasă, nici prea urâtă. Casa noastră era albă, avea o curte mare şi o uşă spectaculoasă la intrare – din lemn masiv cu diverse modele sculptate şi vopsită frumos în culoarea “golden” (la cererea clientului care ascultă povestea).
Nu se ştie de ce rămăsese întotdeauna goală de-a lungul timpului, dar aşa şi-o amintea toată lumea. Unii ziceau că a stat cândva aici o familie care s-a mutat în Franţa, alţii că, de fapt a fost construită pentru a fi vândută şi nu şi-a găsit niciodată locuitori. Apareau când şi când potenţiali clienţi care îşi doreau să o cumpere sau închirieze, dar probabil li se parea prea mică sau prea mare, prea veche sau poate prea nouă, prea urâtă sau chiar prea frumoasă și dispăreau brusc, așa cum au venit.
Zidurile începeau să îmbătrânească, ferestrele să devină tot mai întunecate, uşa tot mai scorojită şi tristă. Dintre toate care se prăpădeau, ea era singura îngrijorată şi supărată. Îşi dorea să vadă iar casa plină de viaţă, să fie deschisă şi închisă de multe ori, să aibă pe cine ajuta, proteja.
Într-o zi frumoasă de primăvară a sosit în curte o familie formată din doi părinţi, un copil, plus un căţel mic şi pufos. Puştiul a fost încântat de curtea plină de iarbă şi, mai ales, de uşa de la intrare, care, deşi încercată de timp şi de vremuri îşi păstrase frumuseţea aparte. Iar părinţii de camerele spaţioase şi luminoase. Au decis așadar să se mute aici.
Imediat ce au cumpărat casa, au început renovările: zidurile au fost zugrăvite, geamurile curăţate şi reparate, mobila adusă şi pusă pe poziţii. Tatăl a anunţat că îşi doreşte să aducă la intrare o nouă cale de acces mai nouă, mai solidă, mai puternică. Uşa a înţeles că visul ei care abia părea că începe, se năruie de fapt. Copilul a început să plângă: simţea deja superba lucrare în lemn ca pe o amică de nădejde. Cine îşi aruncă prietenii la gunoi?!?
Văzând supărarea provocată, adulţii au încercat să găsească o soluţie care să-i împace pe toţi (win-win cum ar zice americanul). Şi pentru că în camera copilului exista o debara de jucării care nu avea uşă, au vopsit-o frumos pe cea de la intrare şi au pus-o acolo. Băiatul îşi simţea jucăriile protejate de cea mai bună prietenă, uşa a căpătat în sfârşit viaţa pe care şi-o dorea, iar casa a devenit mai sigură cu o cale de acces nouă şi modernă.
Iar eu am încălecat pe o şa şi am spus povestea aşa. V-a plăcut povestea mea?