De porțelan

În urmă cu 20 de ani cetățeana Toma Valentina se prezenta la Primăria din localitatea de reședință dimpreună cu cetățeanul Neacșu R.I. pentru a întemeia o familie. Au trecut apoi și pe la Biserică pentru a se asigura că s-au legat pe bune până când moartea îi va despărți.

Asta eram eu. Găsisem, adolescentă fiind, băiatul de care mă îndrăgostisem și nu aveam de gând să-i mai dau drumul, deși toată lumea zicea că nu ne potrivim: eu mică și aparent fragilă, el zdravăn încă de atunci (*), eu cu capul în nori, el pragmatic și calculat. Am visat o nuntă mică, doar cu prietenii, undeva la munte, în care să fiu îmbrăcată într-o rochie albă, simplă, și adidași. Am primit, așa cum se tot întâmplă de atunci, ceva mult mai mare!

Am celebrat la cel mai cuprinzător restaurant din zonă împreună cu, mi s-a părut atunci, jumătate de țară. Îmbrăcată într-o rochie care a dat emoții organizatorilor, întrucât gusturile mele vestimentare au fost întotdeauna subiect de ample analize. Adică o minune formată din trei părți: una sumară, a doua transparentă și a treia detașabilă, croită din trei materiale, dantelă, tafta și voal, în trei tonuri de ivoire. Scurtă. Cu trena lungă de care au stat prinse toate fetițele prezente. Și care a ținut loc și de cămașă de noapte, întrucât am uitat că voi dormi la hotel în noaptea cu pricina.

Nu suntem normali și asta am știut de atunci. La nunțile tradiționale se fură mireasa. La noi s-a furat și basul dezacordat al trupei care a cântat live. Negocierile au fost dure, într-un final glorios instrumentul fiind recuperat.

Nu am avut lună de miere. Noroc cu sora mea care a insistat să nu ratăm momentul și ne-a dus pentru un weekend la mare. Așa, cu cei mai apropiați mie, într-o toamnă blândă, noroasă și cu valuri mari, am sărbătorit primele noastre zile oficiale. Nu aveți idee cât prețuiesc amintirea asta acum!

Nu ne-a fost ușor în tot acest timp. Am îngropat precoce oameni dragi și afaceri, am suferit mult, am plâns, am disperat. Ne-am și bucurat, iar cei doi copii îmi amintesc mereu că există fericire după orice încercare.

Așa cum n-am vrut o nuntă mare, evităm a ne sărbători cu fast căsătoria. Suntem mai mereu pe drumuri de întoarcere din vacanțe, dar punctăm întotdeauna momentul. Anul acesta aveam planuri mari, dar pandemia ni le-a domolit.

Iată-ne, așadar, la nunta de porțelan. Se zice că greul abia acum începe, de aici simbolul celor 20 de ani: frumusețe și fragilitate.

Am luat drept cadou un ornament ceramic, făcut de oamenii locului, pe care să-l punem în noul acasă, încă în lucru. La mulți ani, nouă, și, dacă se poate, mai ușori! Măcar puțin!

 

(*) Prima întrebare pe care i-a pus-o a mea mamă atunci când l-a văzut pentru prima oară a fost:

– Dar ce îți dă mama ta să mănânci?