O linguriță din siropul de voce

– Mama, de ce nu pot să am vocea ta? Uite, eu am o voce așa: și începe să lălăie groscior. Tu de ce o ai altfel?

– Fiecare are vocea lui. Cu ea ne naștem și nu o putem schimba cu alta. Se mai modifică singurică pe parcurs: în copilărie avem voce de copil, apoi de adult și se mai transformă poate puțin la bătrânețe. Nu putem schimba vocile între noi și oricum nu cred că ți s-ar potrivi cea a mea.

– Ba nu, să știi că putem. Uite, există un sirop de voce și îl bem și apoi eu am vocea ta, tu ai vocea mea, tata are vocea lui Clisti și Clisti are vocea lui tati și tataia rămâne cu vocea lui de bătrân.

De, tataia e tot fără pereche

Pare simplu pentru copii. Găsesc pe loc soluții, rețete, rezolvări. Merg cu imaginația pe unde gândul adult nici nu visează și sunt fericiți tocmai pentru că nu au probleme fără de răspuns. Inventează cuvintele care le trebuie, redefinesc concepte, ignoră deliberat reguli ale logicii sau forțe ale fizicii. În lumea lor există ticăloși buni, un mâine care vine chiar azi, sirop de voce și puteri supranaturale în corpuri miniaturale.

Stau așadar și mă gândesc că a ne păstra candoarea copilăriei nu înseamnă să mai sarim un șotron sau să plonjăm artistic într-o baltă. Ci exact conservarea unei părticele, fie ea infimă, din gândirea asta magică, în care nu există probleme ci doar rezolvări nebunesc de simple.