În copilărie eram fericită când aveam ciocolată. Sau măcar cacao să-mi fac singură un soi de ceai cald cu vag iz de prăjitură. O carte nouă şi interesantă. O rochie care să descrie la piruete cercul perfect. Astfel simţeam că am suficient, că este absolutul existenţei mele.
În adolescenţă fericirea supremă a fost să ies cu prietenele. Să trăncănim vrute şi nevrute. Să fiu admirată. Să dansez până la disperare. Să simt că aparţin.
Apoi, cumva, după nişte duşuri reci ale vieţii n-am mai putut fi fericită aşa uşor. În încercarea de a bifa cât mai multe profesional şi personal, cred că doar cele două gâlme blonde care de fragile ce erau, păreau incomplete, m-au făcut să simt fericirea aceea absolută. Să simt că nu mai aparţin decât lor.
De ceva vreme însă mă surprind momente de fericire absolut întâmplătoare. Anul trecut aşteptam să ne cazăm la un hotel care să dovedit fabulos pe o insulă grecească. Dar până la fabulozitate, stăteam cu prietenii la piscina complexului lor. Pentru ca era un soare turbat, de care fug şi vă zic şi vouă să o faceţi, m-am adăpostit puţin mai jos într-o pădure de pini. Am stat aşa între copaci, uitându-mă la marea care se vedea la baza lor şi am simţit fericirea aceea completă şi deja uitată. Deşi obosită după un drum lung, puţin flămândă şi destul nerăbdătoare să dau hainele murdare jos de pe mine, era linişte, nu se auzeau decât chirăieli uşoare de la piscină şi pentru prima oară în mult timp am reuşit să-mi anulez toate gândurile, îngrijorările, fricile.
Am replicat apoi modelul la noi la munte şi a funcţionat. M-am uitat la cer, la soare, la copaci şi am reusit să mă desprind de grijile care mă apăsau, de planurile care îmi defilează mereu prin minte, de logoreea vocii interioare.
Dar cel mai suprinzător este că zilele trecute m-a lovit fericirea pe când găteam. De regulă, când vine vorba despre activităţi casnice, intru în modulul “viteză turbo” – ai mei ştiu că nu au voie nici să respire spre bucătărie atunci când mă apuc de treabă. După un schimb de replici, în care MC mi-a amintit ca toată copilăria lui a auzit îndemnul pe care tocmai îl servisem celui mic: “Închide uşa că se duce mirosul în toată casa!”, m-am trezit vag confuză. De aproape 16 ani le servesc refrenul ăsta obsesiv şi agresiv, de parcă ar polua cu cine ştie ce miros de hazna, nu de mâncare!
Aşa că m-am relaxat. Şi m-am trezit că toc morcovi julienne şi asta mă face să mă simt minunat. Să intre, aşadar, mirosul de curry în toată casa! #opulență
Amu’ eu îmi știu cititorii şi unii se vor întreba ce fumez, că pare bun. Trist este că nimic. Sunt stări la care ajungi din prea-plin. Ori o iei razna total, ori găseşti o supapă prin care să reuşeşti depresurizarea. Şi după cum vedeţi nu este neapărat nevoie de un hotel fabulos, ci doar de nişte pini în sălbăticie. Sau un kilogram de morcovi tăiaţi cu răbdare longitudinal.