În copilărie existau două momente de criza pe care mama mea era chemată de către femeile din familie să le gestioneze: primul era tăiatul maionezei, o chestie îngrozitoare care nu doar că strica bunătate de ouă, dar punea în real pericol meniul unei mese festive. Al doilea – spălatul copiilor proaspăt ieşiţi din maternitate, activitate migăloasă, pentru că atunci cursurile de puericultură nu se adresau publicului larg.
Nu-i de mirare că baia copiilor mititei mi s-a părut mereu o chestiune complicată şi delicată. Când am rămas însărcinată pentru prima dată, mi-a fost mai frică de partea aceasta decât orice, iar mama nu era acolo să mă ajute, motiv pentru care prima achiziţie a fost o cădiţă cu spătar ergonomic, pe care am plătit atunci o mică avere. Practic eram în zona de siguranță a stresului.
După ce am născut, n-am avut răgaz de stat cu bebeluşul. L-au luat repede pentru procedurile standard de neonatologie. Timp de aproape două ore, toate fricile din lume mi s-au bătut chiaune prin cap: Mă voi descurca? Îl voi scăpa în cap? Voi şti să-l îmbrac? Dar să-l spăl, cu toată ergonomia achiziționată în prealabil?
Toate flash-urile au încetat în momentul în care mi l-au pus în braţe şi am simţit că ştiu totul, că pot totul, că am totul. Un boţ de carne albă ca laptele, purtător al unei puteri pe care n-am mai cunoscut-o până atunci.
Senzaţia aceea de siguranţă în furtună pe care mi-a oferit-o prima dată, continuă să mi-o trezească şi acum. Oricâte temeri materne mă încearcă, şi sunt o grămadă zilnic, uitându-mă la el stiu că totul este surmontabil. Că se va adapta, va răzbi, va reuşi, fie drumul cât de greu! Şi nimic nu mă supără mai tare ca cei care încearcă să îmi sau să îi sădească sămânţa îndoielii.
Recunosc că există şi un preţ! 🙂 Este încăpăţânat până la epuizare, independent, cu o curiozitate atât de mare, încât crescându-l am simţit că fac şcoala iar. Dar are și o putere mare, transmisibilă. Înțelepciune de om mare. Idei, soluții, legături.
Acum e aproape adult. Cădiţa de baie pare o amintire atât de naivă şi îndepărtată! Ca mamă, nu-ţi mai poate fi teamă să scapi în cap un adolescent, deşi uneori parcă i-ai scăpa câteva după ceafă. Fricile de acum sunt altele. Unele care în timp nu vor mai deveni amuzante sau prostuţe, ci îşi vor păstra puterea sau chiar vor deveni recurente.
Dar simt în continuare ce am simţit în urmă cu 17 ani: că poate totul şi că am totul. La mulţi ani, Cristi!