
Toate discuțiile despre educația din România gravitează în jurul aceluiași pilon: sistemul de învățământ. Cel oferit de stat, pentru că alternativele private sunt încă puține și clonează pe bani (mai mulți) aceleași principii și conținuturi.
Școala trebuie așadar să crească, după cum cer părinții și copiii, generații creative, inovative, lipsite de conformism în gândire. Caractere puternice, cu respect față de valorile clasice pozitive. Oameni de succes, dar care să îmbrățișeze rutina cotidiană. Profesioniști pasionați. Decidenți rapizi și corecți. Toate acestea respectând nevoile și caracteristicile individuale.
Băncile ei devin așadar niște dulapuri magice în care copiii intră lipsiți de judecată, apărare, discernământ și ies niște personalități complexe și complete.
Aparent nimeni nu consideră că e prea mult. Muncim, plătim impozite, să se educe dom’le copiii de banii ăia!
Nu vreau să devin avocatul diavolului, oricum am criticat în nenumărate rânduri sistemul actual. Dar știu că în orice domeniu, ajută să ai așteptări realiste, iar școala nu face excepție.
Educația copiilor noștri, devenirea și caracterul lor stau la intersecția dintre multiple forțe și influențe. Doar banca, stiloul și profesorul nu pot face minuni. Este nevoie de o familie preocupată și activă, de o comunitate funcțională, de o propagandă socială corectă. Degeaba ai la școală dascăli minunați, dacă acoperișul zboară la primul vânt. Zadarnic se străduiesc învățătorii piticilor cu Dezvoltarea Personală, dacă acasă mama și tata sunt exemple clare de lipsă a empatiei și decenței. Este inutil să construim săli de sport, dacă în mentalitatea colectivă sarmaua și statul pe canapea sunt cel mai bun exercițiu.
Lucrurile se leagă organic. Familia, școala, comunitatea, presa, ar trebui să genereze influențe care se completează fericit, nu se bat cap în cap. Ori în zilele noastre a devenit imposibil să mai găsești la televizor un program cu audiență generală. Mă întreb cum își educă cei implicați în mizeriile astea copiii. Cum îi sărută pe frunte după ce au mâncat direct din hazna.
Nu degeaba se spune că familia este celula de bază a societății. La ședințele cu părinții ni se atrage atenția tot mai des asupra lipsei deprinderilor elementare de acasă: politețea, reguli de igienă minimale, reguli de conduită banale.
“Să se facă!” a devenit slogan național. Ni se pare chiar și cu proprii noștri copii că e treaba altuia să-i educe. Să-i aprecieze. Să-i învețe. Să-i deprindă. Să-i conducă. Să-i sprijine. Ceea ce e fals și trist. Locul părinților nu poate fi luat de nimeni. Modelele parentale nu pot fi înlocuite de nimic. Neputința mamei sau a tatălui rareori își găsesc leac. Iar lipsa celor șapte ani de acasă devine un handicap pe viață.
Școala are rolul ei. Unul magic și frumos. Cluburile cu activități extrașcolare sunt importante. Dar un copil cu adevărat educat este cel care a găsit ACASĂ modele de conduită, rezolvări ale problemelor cotidiene, sprijin, înțelegere, echilibru, atenție, iubire.