Educația zilelor noastre pare a fi orientată exclusiv spre confortul copiilor. Să învețe ușor, să nu resimtă frustrări, să fie tratați blând. Și preponderent spre latura cognitivă: să învețe precoce operații matematice, să compare algoritmi, să memoreze conținuturi.
Dacă întrebi un părinte cum vede viitorul copilului său, vei afla că își dorește să fie sănătos și să aibă bani.
Totuși, copilăria este singura perioadă în care putem “modela” reperele morale și de relaționare cu alții. Odată fixate în timp, aceste granițe devin aproape imposibil de elasticizat sau modificat.
Cumva însă, în jungla urâtă în care trăim, acceptăm tacit copiilor noștri comportamente agresive sau imorale (furt, minciună) ca semne ale unei adaptări ulterioare.
Este adevărat: societatea noastră este brambura. Suntem conduși de hoți, violența verbală a devenit normă, cea fizică pare tot mai aproape de acceptare. Dar un caracter puternic nu se demodează niciodată. Iar niște repere etice corecte ne salvează de multe belele, individual și social.
Dincolo de note, puterea în grup sau tupeu, trebuie să stea corectitudinea, puterea de a munci susținut, toleranța. Dincolo de dreptul de a alege stă decența de a lăsa și pe alții să o facă.
Văd din ce în ce mai mulți copiii triști și debusolați care își caută limitele. Grupurile spontane din parcuri sunt pline de răspunsuri răutăcioase sau gesturi aflate la limita agresivității.
Iar supraveghetorii adulți privesc placid: “Se descurcă!”, “E lider!” Rareori mai vezi vreunul că intervine.
Este, de fapt, un agresor! Să etichetezi urât partenerii de joacă, să minți, să manipulezi, să pârăști obsesiv, să creezi scenarii conflictuale, toate acestea sunt comportamente care trebuie observate și corijate.
Nu aduc adaptare, ci izolare. Nu aduc bani, nici fericire. Ci doar situații abuzive sau chiar ilegale.
Ne supărăm că școala nu-și mai face treaba. Dar nici noi, părinții, nu excelăm cu a noastră. Deși răul se întâmplă uneori în fața noastră, chiar nu avem habar ce se întâmplă. Sau nu vrem să știm.