La începutul săptămânii, printre provocările alinierii defectuoase a planetelor, s-a numărat una cu adevărat nouă pentru mine. Am văzut așadar cu ochii mei cum arată infidelitatea, din fericire a altora. Adică am dat nas în nas cu o persoană pe care o știu ca făcând parte dintr-o familie mai mult decât tradițională, plimbându-se tandru și romantic cu altcineva decât perechea oficială.
Penibilul momentului pe o scară de la 0 la 100 a fost de 1 000 000. Dar ca orice chestie care mă întoarce, răscolește, intrigă, nervozează, s-a dovedit a fi un nou episod din seria “Dezvoltare personală pe bune!”.
Fie vorba între noi, lucrurile se prezintă exact așa cum nu ne închipuim. Există o grămadă de stereotipii cu privire la chestia asta urâtă, care sunt bune, pentru că ne ajută să trecem mai ușor peste un astfel de episod, în cazul în care ne nimerim de partea cealaltă a situației. Realitatea este că oamenii ăștia erau senini și fericiți. Se simțeau bine, se bucurau de moment.
Inițial m-am pus în papucii persoanei traduse conform hărții pe care o am în cap. Nenorociții, cum să facă așa ceva? Dar după ce am stat strâmb (scaun incomod, nu altceva) și am analizat drept, episodul nu mi s-a mai părut de neiertat.
Eu răspund des la glume de genul “l-am văzut pe soțul tău cu o tipă mișto!” cu replica “dacă era fericit, nu mă supără chestia asta!” Dar am considerat-o întotdeauna o remarcă hâtră care să mă scoată din impas.
De data asta chiar mi-am închipuit cum ar fi fost să dau nas în nas cu el într-o situație similară. Până să văd cum stau lucrurile la alții, am fost convinsă că aș sări la gâtul nenorocitei creaturi (nu știu deocamdată care dintre ele 😂) și aș provoca o criză de zile mari.
Văzând cu ochii mei fețele senine ale infamilor, am realizat că, de fapt, nu aș putea tăbărî pe oameni bucuroși. Pur și simplu. Fericirea altora mă paralizează, mă determină să devin protectivă. Este ceva atât de greu de obținut, atât de fragil și de frumos, încât trebuie să fii nebun să sari pentru a omorî. Așa că cel mai probabil aș evita întâlnirea, făcând brusc o schimbare de traseu.
Suntem învățați să credem că infidelitatea doare doar atunci când în spatele ei stă o conexiune reală între cei doi noi parteneri. Devin cumva scuzabile acele legături superficiale, pur fizice, trecătoare. Suntem oameni, greșim.
Dar poate că aici este capcana. Poate că tocmai acestea nu sunt scuzabile. Ușurința cu care unii se aruncă în brațele altora ar trebui blamată, pentru că asta chiar nu aduce nimic bun. Doar fericirea o poți ierta, chiar și atunci când pentru devenirea ei fură cărămizi de la tine.
La final simt nevoia să îmi cer scuze în cazul în care am răscolit unora dintre cei care au citit, prin locuri dureroase. Infidelitatea este un subiect greu, și de dus, și de discutat. Un potențial doliu, la fel de greu de purtat ca oricare altul.
Dar dacă relațiile ar avea viață veșnică, nu toți oamenii ar căpăta drept la fericire. Poate suna cinic. Sau poate suna empatic. Fiecare își alege cheia în care citește și se vindecă.