Sfârșitul de an m-a prins la mine acasă. M-am îmbrăcat frumos și am pus patru farfurii pe masă, după cum mi-a ieșit numărătoarea comesenilor. Cristi a părăsit de mult cuibul, își petrece noaptea dintre ani cu prietenii, rămăsesem noi trei și un bunic. Am decretat că e cam trist, dar sigur vor veni și vremuri mai grele. Așa că nu-i loc încă de gânduri negre și melancolii.
Jumătate de oră mai târziu aveam casa plină de copii. Au venit și niște vecini, rămași pe acasă și ei. 2020 m-a prins oricum, numai tristă nu.
Multă vreme am așteptat Revelionul perfect. În care toate să meargă ca unse, cu organizare brici, oameni care să nu mă calce pe bătături, mâncare minunată și muzică pe placul meu. Pe bune dacă a fost vreunul! Când am ieșit din casă, am dat peste comeseni gata doborâți de alcool, iar ideile lor creative s-au cam contrat cu nevoia mea de Zen. Am fost fugăriți de petarde, am ascultat dizeuze afoane cu repertoriu ucigător de creieri și sonorizarea de tip moartea urechilor, am suportat mirosuri sau meniuri… exotice.
Dacă am rămas, a fost parcă insuficient. Se putea mai bine! Ca să nu mai pun munca de după, că partea cu gătitul îmi place.
Cele cu potențial sunt cu siguranță acelea făcute pe la prieteni. Dar și aici au fost chestiuni conexe care mi-au umbrit distracția. Îmi amintesc de o burtă uriașă care a generat un toc rupt. Copilul mic în Manduca. Moartea bunicii bătrâne. O grămadă de probleme încă nerezolvate.
Revelionul perfect nu există. Nici viață perfectă, oameni perfecți, job perfect, vacanțe sau relații perfecte. Și cel mai păgubos este să le aștepți sau să obosești căutându-le, în loc să te bucuri de cele imperfecte pe care le ai deja.
De data asta chiar eu am generat erori de proces. Am adus mâncarea pe masă într-un ritm și o ordine total lipsite de sens, n-am avut pahare de șampanie, ba chiar am uitat să servesc adulții cu cea alcoolizată, având grijă de copii cu cea colorată.
Dar pentru mine a fost perfect așa.