Răsfoind ziarele online am ajuns la o știre tristă, ca mai toate știrile din ultima vreme. Care vi se va părea insignifiantă în noianul de drame colective, dar vă asigur că poate schimba niște perspective.
Așadar un copil minune al filmului internațional, Austin Majors, ajuns acum la 27 de ani, a murit ieri într-un adăpost destinat oamenilor fără locuință. Practic un puști simpatic și talentat, care a jucat într-un serial de mare succes la vremea lui, NYPD Blue, și care a fost premiat pentru virtuozitatea sa, a ajuns un adult fără casă, masă, carieră, perspective, găsindu-și prematur sfârșitul.
Văd foarte mulți părinți care își doresc copii precoce, care să aibă succes major la vârste minore. Și când le spun că precocitatea și talentul sunt greu de dus, mă privesc ca pe o nebună. Își închipuie probabil că am toate motivele să mă port precum vulpea care nu ajunge la struguri, decretând astfel că sunt acri.
Realitatea este alta: am învățat că a crește copii înzestrați (gifted cum zice americanul) este la fel de greu cu a-i sprijini pe cei vulnerabili. Și am văzut că dacă nevoile speciale îi îndeamnă pe cei din jur la protecție și ajutor, talentul le dă senzația că pot forța oricât.
Dar cei mici și înzestrați rămân pitici oricât de uriaș le este harul. Au nevoie de educație, limite, sprijin, îndrumare, protecție. Iar cei mari uită asta și îi tratează ca pe niște adulți responsabili, captivi în corpuri minuscule, creând deseori situații abuzive.
De aceea mulți dintre copiii minune ajung adulți disfuncționali. Pentru că sunt nevoiți să ardă intens etape. Ori devenirea noastră nu înseamnă un drum drept și scurt spre a ne monetiza abilitățile. Ci presupune a învăța informații, comportamente, căi de acțiune necesare vieții de zi cu zi. Încercări, erori, auto-reglaje, frustrări.
În plus, aceștia ajung să poată face orice atât timp cât își folosesc dotarea specială. Abandonează școala, pentru că e inutilă în demersul lor. Primesc permisiuni la care copiii obișnuiți nici nu visează. Li se netezesc drumuri secundare, tocmai pentru a fi concentrați pe cel important, al virtuozității lor.
Practic ei trăiesc o frântură din viață, restul le este ascuns sau ușurat de către cei din jur. De aceea când ajung adulți sunt într-un dezavantaj uriaș față de copiii obișnuiți, care au fost nevoiți să gestioneze singuri multe din provocările cotidiene și care au devenit autonomi, competitivi, descurcăreți.
Să nu uităm că a fi talentat la actorie, de exemplu, nu te face neapărat un geniu în a gestiona banii. Știu că pare o binecuvântare să ai un cont cu multe zerouri la 10 ani. Dar câți știu cum să-l păstreze sau sporească la acea vârstă? Și câți ajung să se judece cu părinții care au folosit talentul odraslelor ca pe un mijloc de trai?
Da, succesul e minunat! Dar poate fi un blestem atunci când ești prea mic să înțelegi și responsabilitatea care vine la pachet cu reușita.
Ascultați-mă când vă spun: Bucurați-vă de copiii voștri! Lăsați-i să fie mici. Dați-le timp să devină oameni mari și buni. Succesul poate fi atins la orice vârstă. Copilăria însă, nu poate fi trăită decât la vremea ei.