La noi perioada sărbătorilor este deopotrivă stresantă și generoasă. Cumva la final de an se adună multe administrative, apar probleme de sănătate și tot soiul de neprevăzute, dar cadourile sunt acolo și chiar copleșesc prin multitudinea lor.
Aseară, după ce Moș Nicolae a venit pe furiș pe când unii erau la duș, iar alții duși de acasă și după entuziasmul consecinței cumințeniei noastre de-a lungul anului, fiecare s-a tuflit. Eu de oboseală, deja am nevoie de o pauză de la trezitul prea matinal, Cezar pentru că a realizat că trebuie să meargă la somn și la trezire nu va avea timp să se joace cu ce a primit fiind zi de școală, iar Cristi pentru că în cele două săptămâni rămase până la vacanță are un maraton de proiecte, teste și alte asemenea activități dătătoare de note, deci a trecut la teme.
Cam așa sunt sărbătorile: te bucuri puțin și treci la treabă.
Și nu doar ele, practic toate evenimentele marcante din viață vin mai degrabă cu o fast-bucurie. Nunta? Muncești un an înainte și un an după, iar în timpul ceremonialului dacă apuci cinci minute să realizezi fericirea necopleșită de importanța momentului. Nașterea copiilor îți oferă prea scurte momente de răgaz și bucurie tihnită, în tot vârtejul de sentimente și activități. Succesul la fel. Muncești pentru el și apuci să-i simți mai degrabă costurile decât beneficiile, cu puține și notabile excepții.
Viața este ca o gheată de Moș Nicolae. Lustruiești și aștepți cu nerăbdare, curiozitate, dorință. Apoi e prea plină, ceea ce bucură, dar și stresează. Iar până la următoarea serie de generozitate, merge înainte așa cum o știm, cu muncă, cu greu, cu tristețe, cu tărie, cu determinare și neprevăzut.