Cea mai bună strategie de apărare

Am citit zile acestea al nuștiucâtălea articol despre cum se pot apăra copiii de violența din jurul lor. Același tipic: violența naște violență, nu riposta, spune stop, sfaturi care sună bine pe hârtie, dar în viața reală sunt la fel de inutile precum nisipul în deșert.

Primul lucru care trebuie să-l înțeleagă copiii (și adulții) este acela că lumea în care trăim nu este și nu va fi niciodată un loc sigur. Acum să nu intrăm într-o perpetuă panică, dar oricât am vrea să fie altfel, vor exista întotdeauna oameni care nu știu să-și exprime emoțiile altfel decât agresiv, se vor naște pedofili, criminali, tâmpiți.

Apoi, nu orice formă de violență merită discuții ample și analize pe subiect. Copiii sunt un vagon de energie, lipsindu-le în schimb simțul realității. Să nu uităm că noi ne făceam ceas cu amprenta dinților sau mâncam lipici îndemnându-i și pe alții să o facă. Ei se împing să-și facă loc pentru că este cea mai rapidă soluție și nu înțeleg unde-i baiul cu ea.

A face din fiecare gest care pare și probabil și este nepotrivit, o tema permanentă a agendei zilei, devine vânătoare de vrăjitoare. Nu trebuie nici încurajați, e drept, dar cumva noi, adulții, trebuie să ne detașăm de stereotipia că orice copil energic este automat “rău”. Explicăm fără judecăți de valoare potențialele riscuri și mergem mai departe.

Când vine vorba de apărare, din punctul meu de vedere este dificil să înveți un copil șapte mii de reguli. Le aud, le înțeleg, le uită. Că este agresat de un copil sau un adult, de cineva cunoscut sau necunoscut, la grădiniță sau la școală, ei trebuie să aibă același set de intervenție. Altfel sunt degeaba.

Iar regulile în situații de criză trebuie să fie cel mai aproape de instinct. Pentru că natura ne-a echipat corespunzător supraviețuirii.

Care sunt așadar mecanismele instinctuale de apărare?

În primul rând avem țipătul. În mod firesc atunci  când pățești ceva neașteptat, neplăcut, scoți sunete puternice, ascuțite. În mod natural atunci când auzim strigăte sau plânsete, mai ales de copil, avem instinctul de a interveni, de a-i apăra. Iată prima soluție în caz de abuz, care, pe de o parte, îndepărtează agresorul, iar pe de alta, atrage potențiale ajutoare.

Te-a mușcat? Țipă! Te-a luat cu forța? Urlă! Cât te țin plămânii. Numai că obsedați fiind de confortul nostru parental, deseori le interzicem copiilor să-și exerseze acest dat natural. De aceea de multe ori în caz de abuz cei mici paralizează și rămân fără reacție, învățați fiind că a țipa nu este acceptat social.

Al doilea este fuga, rușinoasă, dar sănătoasă, vorba poetului. Epidemia de obezitate la cei mici este cu atât mai periculoasă cu cât mulți nu pot nici merge într-un ritm alert, nu mai zic să alerge mai rapid ca un potențial agresor.

Iar al treilea este riposta. Nu întâmplător l-am pus pe loc codaș, și eu consider că violența naște violență. Dar uneori, mai ales în grupurile de băieți, lupta pentru poziția de lider se dă și așa. A-i interzice copilului să riposteze sau, dimpotrivă, a-l încuraja să lovească fizic sunt ambele variante perdante. Copilul trebuie ajutat să găsească acea cale pe care o poate urma autentic, fără consum psihologic suplimentar. Uneori o simplă ripostă verbală și umflatul actoricesc al mușchilor pot pune punct unui conflict. Evident, se presupune că am epuizat soluțiile care necesită intervenția unui adult. Care, fie vorba între noi, sunt oricum inutile, pentru că există întotdeauna momente în care lipsa de supraveghere poate reaprinde flacăra abuzului.

Riposta este importantă, oricât o neagă alții. Uneori lipsa ei lungește un conflict impardonabil de mult, pentru că agresorul exact asta caută: limitele victimei.

Repet, nu trebuie să fie la nivel fizic. O replică verbală, un gest oprit, o contra-amenințare ajută uneori mai mult decât toate intervențiile simandicoase și adânc studiate ale oamenilor mari.

Eu cred că în educația copiilor noștri nu ne putem îndepărta foarte tare de instinct și datele lor naturale. Un coeficient de inteligență scăzut nu poate fi crescut spectaculos oricât am încerca, putem doar să creăm niște mecanisme funcționale pentru adaptarea la viața cotidiană, un nivel mare de energie nu poate fi ținut în frâu ci doar canaliza eficient, o fire interiorizată va rămâne așa, deși putem găsi puncte de legătură cu exteriorul.

A bloca niște reacții instinctuale pentru a crea unele artificiale, este o utopie, iar efectele de până acum se arată îngrijorătoare. Lăsați copiii să țipe, să alerge, să caute soluții. Și nu mai psihanalizați fiecare gest potențial mai zdruncinat că așa ajungem la balamuc! Copiii mici vor mușca, cei mai mari se vor împinge, îmbrânci, își vor pune piedică. Așa învață despre durere, limite, agresivitate, ale lor și ale altora. Ziua în care nu vor mai face asta nu este întruchiparea lumii perfecte, ci este ziua în care vom fi roboți.

Revenind la titlu și ca o concluzie, cea mai bună strategie de apărare este așadar simplă, scalabilă în timp și apropiată de firea potențialei victime. În cazul băieților, tații știu mai bine cum stau lucrurile, așa că n-ar strica să le dăm creditul necesar.