Știți vorba aceea că nimeni nu este de neînlocuit? Eu da, am auzit-o de atâtea ori încât am început să o cred, mai ales că am văzut cu câtă rapiditate angajați, parteneri, prieteni își găsesc în zilele noastre un substitut.
Așa pare, că în vremurile noastre găsim o clonă pentru orice, oricând, fără prea mult efort și fără costuri ascunse.
Totuși permiteți-mi să vă spun că este o vorbă cinică și neadevărată. Nu oricine sau orice are înlocuitor. Nici măcar o mașină nu poate fi schimbată cu una care să ne aducă aceleași experiențe, sentimente, doruri. Luăm un model mai nou, mai confortabil, mai economicos, lăsând în urmă o bucățică (tot mai mare dacă judecăm timpul pierdut acum prin trafic) din viață.
Dar să lăsăm fiarele și să vă spun cum vine treaba cu oamenii:
Într-unul din proiectele de consultanță îmi era greu să înțeleg atitudinea fondatorului afacerii față de angajați. Era ostil fără sens, pentru că oamenii chiar își făceau treaba, îl respectau, colaborau. Dar nici reacțiile lor nu erau cele mai firești, părea o complicitate în durere greu de explicat.
Până când la una dintre întâlnirile de analiză a apărut în discuții numele unei persoane, iscându-se un soi de rumoare. Am aflat astfel că a existat un om cheie, care a decis la un moment dat să demisioneze. Un lider desăvârșit, liantul care lega totul și care a lăsat în urmă o afacere 100% funcțională și profitabilă.
Opinia unanimă: nimeni nu l-ar putea înlocui. Iar revelația mea: și organizațiile sunt capabile să sufere traume.
În viața personală, atunci când pierzi pe cineva, ai tendința să-i îndepărtezi pe toți. Să plece simultan, la grămadă, să n-o mai luăm de la capăt cu durerea asta. În organizații poate fi la fel. Iar oamenii cu adevărat importanți lasă un gol care nu poate fi acoperit.
Evident că există viață și profit după orice pierdere. Că ne adaptăm noilor coordonate, că învățăm să trăim după alte reguli. Dar rareori găsim, de fapt, înlocuitori. Cel mai des apar pur și simplu schimbări, nu substitute ale trecutului.
Și așa s-a întâmplat și cu firma despre care povesteam mai sus. Abia după ce lucrurile s-au rearanjat, oamenii au fost pregătiți pentru o nouă conducere.
Asta nu înseamnă că trebuie să cărăm după noi relații personale sau profesionale care nu mai funcționează. Ci doar că ar trebui să renunțăm la acest unghi cinic de a privi lucrurile. Oamenii nu sunt piese de schimb sau de șah. În jurul lor se creează adevărate rețele sociale. Și fiecare rupere, fiecare eliminare, înseamnă o reamenajare, o redistribuire, o altă serie de ruperi, disfuncționalități, traume.
Deci trebuie să fim conștienți că nu totul poate fi înlocuit. De aceea părinții pun deseori afișe cu jucării de pluș pierdute, vechi și ponosite, fără de care copiii lor nu pot dormi. De aceea unele proiecte de recrutare și selecție durează cu o veșnicie. De aceea mamele “de schimb” au salariu.
Pe de altă parte nici să te crezi un demiurg al propriei tale cariere sau vieți personale nu-i tocmai sănătos și echilibrat. Nu există întotdeauna înlocuitori, dar există adaptabilitate, cheia supraviețuirii.