Zilele acestea am auzit multe promisiuni și lecții învățate din partea celor apropiați. “Să mă bucur de viață”, “să nu mai amân”, “să fiu mai bun”. Sunt firești, momentele de criză – și doliul este unul zdravăn – predispun la creșteri exponențiale de motivație. Dar schimbarea autentică cere mai mult decât atât și de aceea cele multe astfel de propuneri mor și ele, încă din fașă.
Doliul are trei lecții mari și late, evidente pentru toți și ignorate în mod generalizat.
1. La nivel macro suntem insignifianți, importanța și valoarea noastră este dată de micul nostru univers familial și social. Că mai suntem sau nu, soarele răsare zilnic, plouă sau e soare, copacii cresc, se nasc copii, proiecte, relații, sentimente.
Dacă am conștientiza asta, multe dintre orgolii nu și-ar mai găsi obiectul, iar prioritățile personale ar urma ordinea firească.
2. Luăm cu noi un rând de haine și un soi de dulap cu mânere. Iar tot ce rămâne în urmă are o regulă evidentă: cu cât este mai mult, cu atât învrăjbește și desparte mai tare.
3. Viața nu îți dă o dispensă specială atunci când ești în negru. Dimpotrivă, pare că doliul atrage ca un magnet multiple alte mici sau mari belele.
Și asta este o lecție dureroasă. Pentru că de multe ori, în naivitatea noastră, ne închipuim că odată încheiată ceremonia putem merge acasă, plânge în liniște și lua de la capăt. De fapt mergi acasă și încerci să treci cu brio de tot soiul de piedici mari sau mici, la care nici nu te-ai fi gândit.
Nici oamenii nu-ți dau așa ceva. Suntem un popor handicapat emoțional. Unii încă au senzația în anul de grație 2019 că moartea e un blestem care se ia, alții se uită la tine de parcă îți spun: “uite-o și pe Batman asta cum îmi strică ziua, ce naiba aș putea să îi spun acum că mi-a tăiat calea?”
Vă asigur că de dispariția proprie și a altora nu scapă nimeni și că cei în doliu nu așteaptă discursuri sau reprezentații de Oscar. Un singur cuvânt sau un gest sincer sunt de ajuns.
Dar cei din jur fug în general de oameni triști și vești proaste. Și asta este, de fapt, poate cea mai importantă lecție a vieții: să îi prețuiești pe cei ce rămân!
Închei amintindu-vă că frica de moarte este mult mai puternică decât dorința unei existențe împlinite. De aceea toate lecțiile de mai sus ne sună tuturor a truisme, platitudini, vorbe în vânt. Dar viața merge înainte.