Încep textul de azi cu o mărturisire: singura mea restanță din facultate a fost la Istoria Pedagogiei. Dar oricât de vagi ar mai fi amintirile mele despre referința pe care o fac în introducerea acestui text, argumentele mele sunt valide. De ce? Pentru că așa zic eu. Cum adică cine sunt eu?!?
Așadar cândva, în trecutul foarte îndepărtat, pe când educația formală era doar pentru bogați, norocoși sau ucenici, a existat o practică pe care azi am considera-o barbară: umilirea învățăceilor. Elevii de atunci erau trimiși la cerșit, astfel încât să învețe să se lepede de Ego și să-și cunoască exact locul în lume.
Practica umilinței în învățare a continuat într-o formă sau alta până în prezent. Doar că de la cerșitul organizat s-a trecut la alte forme de a supune minți și orgolii. Știm cu toții că discipolii își puteau pedepsi aspru ucenicii, tocmai pentru a-i învăța că există întotdeauna un stăpân. În prezent abuzurile au devenit preponderent verbale, dar găsim încă șuturi în fund dacă le căutăm pe unde trebuie.
A nu se înțelege că există o minimă justificare pentru barbarii de acest tip! Sunt imorale, ilegale și dovedit stupide.
Dar ideea de a ne lepăda de Ego, mai ales atunci când învățăm, nu este deloc rea. Pentru că nedomolit, poate fi cel mai mare dușman al nostru, influențându-ne deciziile, modelele, parteneriatele și, implicit, destinul.
Întotdeauna viața ne va pune în poziții de inferioritate. Când suntem mici, depindem de cei mari să putem crește. La școală avem nevoie de profesori ca să putem învăța. Vor apărea șefi. Ne vom îmbolnăvi, iar îngrijirea medicală ne poate pune în poziții vulnerabile. Vom cunoaște persoane mai bogate, mai deștepte, mai frumoase, mai talentate decât noi. Și va trebui să privim toate aceste dezechilibre printr-o viziune care să le balanseze corect.
Să urci pe scara vieții pare simplu. Dar și atunci ai nevoie de o percepție corectă despre sine. Pentru că deseori oamenii se împiedică de propriul lor succes.
Iar atunci când cobori, primind lovituri din toate părțile, e groaznic să porți și greutatea propriului orgoliu.
Acum nu ne mai putem trimite copiii la cerșit, Slavă Domnului și evoluției umane pentru asta! Dar va trebui să-i învățăm blând și empatic lecția umilinței. Pentru că oricât de buni, de talentați, de minunați ar fi pentru noi, nu vor fi la fel de buni, talentați și minunați pentru alții.
Și primul pas ar fi să înțelegem cu toții că în părințeală nu putem fi prietenii copiilor noștri și nici paznicii lor contra tuturor traumelor. Iar “pentru că așa zic eu” poate fi o replică absolut acceptabilă. Rolul nostru este exact acela de a-i învăța că înainte de a fi mare, ești neputincios. Întotdeauna va exista o disproporție între nivelele de înțelegere, deci nu vom putea explica mereu de ce “zicem” așa.
Iar al doilea, să ne lepădăm la rândul nostru de Ego atunci când îi creștem. Să nu facem din urmașii noștri un obiect al propriei noastre mândrii. Copiii nu vin pe lume să se conformeze scriptului din capul nostru, în care duc mai departe tradiții de familie sau umplu casa de trofee și ziarele de articole omagiale. Ci au propriul lor drum, pe care vor fi, cu siguranță, umiliți înainte de a fi glorioși.