Aseară, în drum spre casă, am primit de la copilul cel mare fotografiile realizate cu prilejul absolvirii liceului. Îl văd zilnic, deci ştiu cât şi cum a crescut, cu toate acestea, m-am emoţionat văzându-le. Mă uitam oblu la ecranul telefonului cu senzația că am clipit şi dintr-un boţ de carne ţipător, care mă ţinea trează noaptea şi alertă ziua, a apărut acum un om în toată puterea, capabil să-şi gestioneze singur nevoile si emoţiile.
Mi-am dat seama că în tot acest timp bucuria mea ca mamă a fost, de fapt, formată din bucuriile lui şi tristeţea mea din supărările lui. Că nevoile mele au fost nevoile lui. Că dorinţele mele s-au întrupat din dorinţele lui. Și că așa va fi mereu, doar că mă voi pierde uneori în marea de oameni care îi vor călăuzi drumul: parteneră de viaţă, şefi, noi prieteni, noi rude, copii. Şi voi afla, poate, mai puţine despre zbaterile sale. Dar braţele şi sufletul mea rămân pururea pregătite să le susţină.
Poate de aceea noi, mamele, ne simţim adesea inutile. Prinse între schimbat de scutece, verificat de teme, oblojit răni diverse şi verificat orarul de meditaţii, simţim că nu facem mare lucru. Ni se pare că gloria lumii nu stă între plânsete de copilului şi mediat negocierile cu partenerii săi de joacă. Că orice am face nu putem face destul. Că forţa noastră este prea mică pentru a ne apăra copilul de lumea în care trăim.
Apoi ştim că ne pierdem, treptat, primordialitatea.
Ca mamă nu primeşti măriri salariale sau avansări în funcţie. Din contră, apar critici pentru că neglijezi poate altele. Eşti epuizată de trezit noaptea şi bâţâit cu copilul în braţe până adoarme. Copleşită de toate greşelile tale mai mici sau mai mari. Şi ale lor, ale copiilor. Şi ale tuturor, pentru că ni se spune că sunt, oricum, ale noastre.
Ca mamă plimbi o portavoce sau o sacoşă cu pilote şi perne prin oraş şi lumea crede că eşti dusă cu pluta. Dar din nebunia asta se nasc pasiunile copiilor. Sau cauţi o perucă roşie ca focul până în alt colţ de ţară. Pentru un rol şi un premiu. Bagi campionate Rummy şi Macao până ţi se apleacă. Şi încerci tot soiul de rezolvări creative la probleme la care nu te-ai fi gândit niciodată. Şi greşeşti. Mult, poate. Dar nu ai altă opţiune decât să stai acolo, lângă copilul tău, până prinde aripi.
Şi plângi, şi râzi, şi te joci. Şi disperi. Şi simţi că nu faci, de fapt, nimic în tot acest timp.
Dar trec 18 ani şi privesti nişte poze frumoase din care îţi zâmbeşte timid un Om. Şi ştii că iubeşte. Că se pregăteşte de un examen important, dar nu renunţă la job. Că este pregătit să-şi continue drumul vieţii stabilindu-şi singur destinaţiile.
Vei şti atunci că nu ai făcut mare lucru. Dar nici inutilă nu ai fost!