Care-i treaba cu marea demisiilor?

Este efervescență maximă prin presă și pe LinkedIn cu privire la “marea demisioneală” şi nu se putea să ratez tocmai eu subiectul.

Plecată din America (ştim deja că toate crizele care se respectă pornesc de acolo), mișcarea demisiilor neamortizate (adică oamenii părăsesc locurile de muncă voluntar, fără a avea soluție de rezervă) era oricum previzibilă și cauzată de factori mult mai banali decât se discută.

În general crizele de orice fel (economice, sociale, politice) generează schimbări în comportamentul oamenilor. Iar prezenta pandemie ne readuce aminte o realitate pe care pare că o uităm: pentru a supravieţui fizic oamenii zilelor noastre au nevoie de bani, iar pentru a-şi găsi echilibrul psihologic, de stabilitate.

Nu degeaba nebunia a început în America, ţara care nu crede în protecţia socială asemeni UE şi are o legislaţie a muncii mai degrabă laxă. Acolo unde asigurarea de sănătate este inaccesibilă tuturor, iar orele suplimentare fără număr.

Punând-o în context autohton şi uitându-mă la statisticile din presă, mi-am amintit despre un antreprenor foarte cunoscut de la noi, care ne-a explicat relaxat la o conferinţă ce bucurie financiară este pentru afaceristul autohton că își poate plăti angajații legal “la gri”: salariul minim declarat și ingineriile financiare știute oricum în piață pentru restul de bani care vin în plic. Și asta doar în cazul unora dintre angajați, restul trăind oricum din bacșiș, că așa e în domeniul prestării de servicii.

Am evitat întotdeauna să lucrez cu organizații în care salariul minim este norma. Aici nu vorbim despre relații de muncă, ci despre sclavie. Oricum puține solicită ajutorul. Cunosc cercul vicios al pieții, dar tocmai asta înseamnă să fii un antreprenor de geniu: să câștigi și tu, și să ai angajați care pot trăi decent. În zona serviciilor știu că oamenii își dublează, chiar triplează venitul lunar din șpăgi. Acesta fiind și argumentul antreprenorului de la conferința despre care aminteam.

Dar mai știu că nimeni nu a rezolvat până acum problema trecerii lor într-o zonă controlabilă. Așa că în cazul unui incapacități temporare sau, Doamne ferește, definitive de muncă, angajații din HoReCa, beauty și altele din zona asta, devin din barosani cu venituri suficiente, incapabili să-şi plătească utilităţile.

Ca antreprenor înțeleg cinismul calculului. Dar iată că apar crize, ca cea sanitară din prezent, care aruncă în zona de vulnerabilitate nu doar un ospătar care și-a rupt piciorul și stă în concediu medical cu o fracțiune din salariul minim, ci o breaslă întreagă ţinută acasă de legi date în stare de urgenţă.

Sute de mii de angajați s-au trezit, așadar, în februarie 2020 în postura de a supraviețui cu un venit sub cel minim stabilit de lege. Au avut de hrănit copii, de plătit facturi, de cumpărat medicamente doar din ajutorul dat de stat, calculat la salariul declarat.

Au supraviețuit, s-au mobilizat, au trecut prin ceea ce a fost mai greu. Ce fac acum? Demisionează în masă. Pentru că au înțeles cât sunt de vulnerabili.

Deși toată lumea bate moneda pe mediul toxic de lucru și alte poezii, realitatea este mult mai pragmatică: crizele de orice fel duc în pragul subzistenței mase mari de angajați. Pe cei care trăiesc oricum de la o lună la alta, care nu-și permit mare lucru și care suportă toate costurile economice și sociale atunci când apar probleme. Ce fac ei? Se reorientează: emigrează, schimbă industria sau măcar jobul.

Știu că uitându-vă în bula voastră, nu vă vine să credeți. Dar priviți statisticile. Vedeți câți români au salariul minim pe economie. Intrați în grupuri de discuții despre legislația muncii să vedeți abuzurile ridicate la rang de practică. Ascultați cu atenție ce spun unii antreprenori cu angajați mulți dincolo de ipocritul mesaj “oamenii sunt cea mai importantă resursă a noastră”.

Noi cei care lucrăm în domeniul resurselor umane suntem sătui să spunem că omul contează. Nu pentru că dăm pe dinafară de empatie. Ci tocmai pentru că jobul nostru este să optimizăm forța de muncă. Ori dacă dai minim, primești minim, indiferent că vorbim despre salariu, respect, instruire, implicare.

Ce fac antreprenorii? Neagă!

Cârpesc echipe prin negocieri individuale, mai citesc un articol care le dă dreptate sau schimbă câte un manager care “nu livrează”.

Ce ar trebui sa facă?

În primul rând să înveţe să recruteze şi selecteze. Încă se învârt în jurul cozii cu un angajat tânăr şi aproape gratis la departamentul de resurse umane, care administrează personal, calculează salarii, dă anunţuri de angajare, ba mai face şi câte o cafea când lipseşte secretara.

Apoi să înveţe să-şi asculte organizaţia, că niciodată lucrurile nu se întâmplă brusc. Nu în ultimul rând, să-şi refacă nişte calcule.

În România avem serviciile cele mai proaste. Şi asta pentru că cei care le conduc se aștepta ca relația directă dintre client și angajat să regleze totul. Primești șpagă, deci ești bun în meseria ta, nu primești, data viitoare te descurci mai bine.

Doar că acesta este un soi de management rudimentar şi simplist. Sper, aşadar, ca lucrurile să devină suficient de serioase în piața muncii încât să apară exemple multiple de bune practici. Pentru că în România doar durerea cuțitului ajuns la os ar mai putea schimba mentalități.

Sursă foto (care prezintă numărul demisiilor și industria în care activează angajații): Hotnews.ro